Petre Otu: Trebuie să fim atenți la lecţiile pe care ni le oferă istoria
Publicat de prosavioleta, 28 ianuarie 2025, 22:39
Andra Barbul: Domnule profesor și istoric Petre Otu, bine v-am găsit la „Interviul săptămânii”.
Petre Otu: Vă mulțumesc tare mult pentru invitație.
Andra Barbul: 166 de ani de când a fost semnat actul de la data de 24 ianuarie 1859, cunoscut sub numele de certificatul de naștere al României moderne sau ziua cea dintâi a veacului, precum spun contemporanii.
Petre Otu: Într-adevăr, 24 ianuarie 1859 este una din orele astrale ale României, în care s-a realizat un mai vechi deziderat al românilor, pentru că, așa cum spun cronicarii, românii au reprezentat încă de la nașterea lor un popor unitar prin limbă, prin credință, prin unitate. Idealul acesta al unității naționale a străbătut într-un fel veacurilor în diferite ipostaze, desigur, pentru a cunoaște la începutul și în prima jumătate a secolului al XX-lea o recrudescență deosebită, pe fondul aplicării principiului naționalităților în întreaga Europă. Să nu uităm că nașterea României moderne, cum spuneți dumneavoastră și cum este certificat în istoriografie, s-a realizat concomitent în mai multe state europene: Germania, Italia și alte state din sud-estul Europei s-au realizat în aceeași perioadă, mijlocul secului al XIX-lea. Secolul XIX se cunoaște că este un secol al naționalităților. Revoluția din anul 1848 din cele trei ţări române a relevat această dorință de unitate și aici dorințele Partidei Naționale din Moldova, creație a lui Mihail Kogălniceanu, spune că unirea celor două țări era cheia de boltă a unității naționale. Evenimentele externe au favorizat împlinirea acestui ideal și este vorba de Războiul Crimeei din 1853-1856, care a creat o nouă situație geostrategică, geopolitică în Europa. Imperiul Rus, în avansul său spre Mediterana orientală, a fost oprit de intervenția Marii Britanii și a Franței, care au ajutat Imperiul Otoman şi, în acest context, s-a pus problema unirii celor două principate, iar la Congresul de Pace de la Paris din primăvara anului 1856, problema unirii celor două principate a fost una de interes european. Iată că problema românească a fost una europeană. Desigur că marile puteri s-au poziționat diferit față de idealul unității românilor. Unii au fost împotrivă, așa cum a fost Austria, pentru că își dădea seama că, mai devreme sau mai târziu, românii vor privi și vor tinde să realizeze idealul unirii și cu românii de peste Carpați, altele au migrat de la o poziție la alta, dar Franța a fost cea care ne-a sprijinit foarte mult, prin Napoleon al III-lea, iar Congresul de Pace de la Paris a hotărât să fie consultată populația din cele două principate, lucru prin intermediul unor divanuri ad-hoc. Aceste divanuri ad-hoc s-au desfășurat în toamna anului 1857 și au dezbătut problema unirii. Ea a fost votată aproape în unanimitate, dar, în același timp, divanurile ad-hoc au lansat și un program de modernizare a României. Au fost multe obstacole, cum ar fi cel din Moldova, în care alegerile au fost falsificate de Nicolae Vogoride, dar intervenția puterilor europene a determinat reluarea votului și, în acest context, partida unionistă din Moldova a avut o largă și mare majoritate. A fost, apoi, în 1858, Convenția de la Paris, o constituție, să spunem, a puterilor garante pentru România, pentru că odată cu Congresul de Pace la Paris, statutul celor două țări a fost schimbat. Până atunci aveam o putere suzerană, care era Turcia, în virtutea cutumei, a tradiției seculare, să spunem așa, și o altă putere protectoare, care era în fapt stăpâna celor două țări, cea care dirija întreaga activitate din cele două principate. Dar iată că protectoratul rus a fost înlăturat și principatele române au intrat sub garanția celor șapte mari puteri europene, ceea ce a reprezentat un mare pas înainte spre autonomia țărilor române, spre independență, care va fi cucerită, cum se știe, împlinită în 1877-1878, Convenția de la Paris din 1858 stabilea organizarea alegerilor, numai că a intervenit un compromis între Marea Britanie și Franța. Trebuiau să fie doi domni separați, două guverne și existau doar două instituții comune, cu sediul la Focșani. Românii, prin votul pe care l-au dat la 5 și la 24 ianuarie, au trecut dincolo de ceea ce a hotărât Europa, a fost un „fait accompli”, un fapt împlinit și Cuza, după ce a fost ales cu destule controverse. Până la alegerea lui în Adunarea Electivă a Moldovei, au fost mai multe propuneri. Fostul domn Mihail Sturdza se duela, să spunem, cu fiul său, Grigore Sturdza şi lucrul acesta a fost un avantaj pentru unioniști. A apărut Alexandru Ioan Cuza, o personalitate care a implicată în Revoluţia de la 1848, era și locţiitor de hatman, adică conducător al oștii Moldovei la data respectivă. A fost o surpriză pentru el şi a acceptat tronul României. La 24 ianuarie, printr-o mobilizare excepţională a populaţiei Bucureştilor, dar şi a liderilor unionişti, s-a realizat această dublă alegere şi personalitatea lui Cuza împlinea în 1859 acel deziderat. Domnia lui Cuza de şapte ani este extrem de importantă. Un prim obiectiv a fost recunoaşterea dublei alegeri de către marile puteri garante, ceea ce s-a realizat către toamna anului 1859 şi apoi realizarea unei uniri depline. Pentru că, timp de peste doi ani de zile, Cuza a guvernat cu două guverne, două capitale, era foarte greu pentru domnitor să realizeze reformele pe care le dorea. Şi atunci, în 1861, Poarta acceptă unirea deplină a celor două ţări, Cuza dă o proclamaţie celebră şi spune că „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”. La 24 ianuarie 1862 se întrunește Adunarea Electivă a României, se realizează unitatea politico-administrativă a Ţărilor Române și Cuza poate să treacă la reformele sale, mai ales începând cu anul 1863-1864, care sunt anii în care Cuza implementează marile sale reforme: reforma agrară, reformă învățământului, reforma judecătorească și așa mai departe.
Andra Barbul: Pentru că ați menționat reformele inițiate de Alexandru Ioan Cuza, aș vrea să vă întreb care au fost reformele din organismul militar.
Petre Otu: Alexandru Ioan Cuza, ofițer la data respectivă, era comandantul armatei moldovene. Armata a fost o forță unionistă, iar Alexandru Ioan Cuza a reorganizat și a transformat milițiile naționale care funcționau din anul 1830 într-o armată națională și, vreau să subliniez acest lucru, de profil occidental. Cuza a adus o misiune militară franceză în România, condusă de frații Lamy, iar modelul implementat de Alexandru Ioan Cuza a fost unul de sorginte franceză, care s-a menținut, cu unele variații, desigur, până la sfârșitul perioadei interbelice. Franţa şi Napoleon al III-lea, în acea perioadă, au fost un factor esențial pentru realizarea unirii. Mai relev și faptul că în cadrul reformelor militare inițiate de Alexandru Ioan Cuza se înscrie unificarea celor două miliții de la Iași şi din Țara Românească și din Moldova. Tabăra de la Floreşti din 1859 are un rol foarte important pentru coagularea unității de comandament și a unității de doctrină a unității, să spunem, morale a celor două oşti. De asemenea, el unifică cele două ministere prin numirea aceluiași ministru de război în ambele principate, Ioan Emanoil Florescu, care este unul din creatorii armatei române moderne. La 12 noiembrie 1865 creează Statul Major. Iată, Statul Major al Apărării – 165 de ani de existență. Deci, Cuza a transformat milițiile pământene într-o armată națională de profil francez, de profil occidental. Și vreau să spun că Armata Română a păstrat acel profil occidental până după al Doilea Război Mondial, când, în contextul geopolitic al perioadei respective, România şi armata sa au trecut prin transformări profunde, pentru ca după anul 1989 noi să ne reconectăm la o tradiție care este, să spunem, mult mai lungă.
Andra Barbul: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza spunea că nu există progres fără sacrificiu. Ei bine, vă întreb cât din țara noastră de astăzi, din România de astăzi, arată după ceea ce și-a închipuit domnitorul?
Petre Otu: E greu de spus. Cert este că lecţia generației de la 1848-1859 merită să fie… totdeauna să o avem în atenție. A fost moment de unitate națională. Desigur că au existat și adversari ai unirii, dar națiunea română a trecut peste toate aceste obstacole și cred că în acest moment de reconfigurare a ordinii politicii mondiale, cred că trebuie să fim atenți la lecția de demnitate, de patriotism a generației de la 1848-1859. Oricum, noi ne-am reconectat cu Occidentul și vreau să vă spun că anul trecut a apărut o carte fundamentală, „Istoria civilizaţiei române moderne” a lui Eugen Lovinescu, care spunea de sincronismul care trebuie să existe între civilizația occidentală și civilizația românească și, prin urmare, rămânem atașați Occidentului, pentru că acolo s-a născut România modernă. Și vreau să mai precizez pentru cei care ne ascultă și cei care ne privesc că România a fost un stat de necesitate europeană. O spune foarte frumos Grigore Gafencu în acea carte superbă scrisă în timpul celui Doilea Război Mondial, legat de războiul din Est, că România a fost un stat de necesitate europeană. Noi am îndeplinit aici un rol european și iată că în acest context al anului 2025, noi rămânem în această zonă a istmului ponto-baltic de la Marea Baltică la Marea Neagră un fel de santinelă a Europei.
Andra Barbul: Cum a rămas domnitorul Alexandru Ioan Cuza în memoria colectivă?
Petre Otu: Opinia publică și, în general, istoricii îl caracterizează ca o personalitate emblematică a istoriei naționale. Desigur că sunt și unele elemente de mitologie. Cuza a fost un om al epocii sale, a avut scăderile sale, dar, așa cum spunea Mihail Kogălniceanu, „nu greşalele sale l-au dus la înlăturarea de pe tron, ci faptele lui cele mari”. Prin urmare, trebuie să fim atenți la lecţiile pe care ni le oferă istoria, în măsura în care acest lucru este posibil, că de obicei oamenii nu prea țin cont de lecțiile istoriei, și să vedem că reformele pe care le-a făcut Alexandru Ioan Cuza în toate mediile, repet, ele nu au avut, să spunem, consecințe imediate, dar pe termen mediu şi lung ele au canalizat societatea românească pe temeiul modernizării și occidentalizării. Cuza rămâne o personalitate emblematică a istoriei noastre naționale. Desigur, istoricii au o perspectivă corectă, critică, dar, dincolo de aceste minusuri ale domniei sale, că au fost și ele, fără îndoială, Cuza rămâne una din marile figuri, una din marile personalități emblematice creatoare de stat din România.
Andra Barbul: Domnule profesor, vă mulțumim că ați fost alături de noi la „Interviul săptămânii” și, desigur, sperăm să fie o altă dată când să mai discutăm.
Petre Otu: Mulțumesc tare mult și eu pentru invitație și la mulți ani pentru ziua de 24 ianuarie, ziua primei uniri a românilor, pentru că a mai fost a doua Unire din 1918 și – de ce nu? – o așteptăm și pe a treia unire, nu?
