Petre Otu: Nu întotdeauna istoria este scrisă de învingători. Iată că și învinșii pot avea o voce și e bine ca această voce să fie și a noastră

Invitatul lui Constantin Herțanu la Interviul Săptămânii este profesorul universitar Petre Otu, care analizează actul de la 23 august 1944 ca un moment crucial prin care România a schimbat cursul războiului, scurtând-ul cu măcar câteva luni, alăturându-se Aliaților și contribuind decisiv, prin Armata Română, la eliberarea unor teritorii din Europa Centrală. Totodată vom afla care este semnificația politică a acestei date, care a devenit zi națională timp de 40 de ani în perioada regimului comunist.

Publicat de Gabriel Stan, 25 august 2025, 18:13

Constantin Herţanu: Bun găsit din nou la “Subiectul săptămânii la jurnal militar”,domnule profesor!

Petre Otu: Bună ziua și mulțumesc mult pentru invitație!

Constantin Herţanu: Cum ar trebui să privim 23 august 1944, în contextul istoriei româniei?

Petre Otu: 23 august 1944 face parte, după opinia mea, din acele evenimente cruciale ale națiunii română care au suscitat multiple și neterminate controverse, iată, și după 81 de ani. Probabil ele, aceste controverse, nu vor înceta prea curând, ceea ce, dintr-un punct de vedere, este benefic, întrucât istoria este o disciplină, zic eu, nu știință, vie, deci un domeniu al permanentului inedit.

Nu este exclus să apară documente care să schimbe oarece perspectivă asupra zilei de 23 august. Ea a fost puternic manipulată în regimul comunist, ziua națională a fost sărbătorită timp de 40 de ani la 23 august, dar din multele probleme, cercetarea istorică a ajuns la concluzii împărtășite larg.

În primul rând, situația României din cursul războiului și în special din vara anului 1944 a fost dependentă de mersul războiului și de înțelegerile marilor puteri, respectiv a Coaliției Națiunilor Unite, ce se prefigurau sigure învingătoare.

Ieșirea din alianța cu Germania era o necesitate, fapt înțeles atât de regimul Antonescu, cât și de opoziție, care au conlucrat pentru realizarea acestui deziderat. Și aș vrea să precizez că negocierile purtate în anii 1943-1944 nu au dat rezultate, dar cauza principală a rezidat în înțelegerile dintre marile puteri privind rolul și modul de a privi soarta postbelică a Europei.

Iată, negocierile cu România au fost intense în primăvara anului 1944 și ele se încadrau în planul denumit “Bodyguard”, de intoxicare strategică privind data și locul celui de-al doilea front.

Germanii trebuiau convinşi că nu va fi deschiderea celui de-al doilea front pe plajele din Normandia, ci cu totul în altă parte, inclusiv în Balcani, ideea mai veche a lui Winston Churchill, premierul britanic, numele de cod era “Săritura de pisică”. După ce deschiderea celui de-al doilea front a avut loc, negocierile au stagnat, ceea ce a generat o mare îngrijorare printre român.

În plus, s-a ajuns la un acord de principiu în primăvară, în iunie 1944, între britanici și sovietici, ca Moscova să aibă întâietate în estul Europei, inclusiv în România.

De aceea spuneam că ieșirea din Axă a fost o necesitate pentru viitorul României. Pregătirile opoziției, ce cuprindeau instituția monarhică, partidele istorice, Partidul Național Ţărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, evident, și Partidul Comunist, precum și unele cadre militare, s-au accentuat în lunile de vară și au fost puse în practică într-un alt scenariu decât fusese planificat.

Mai am o idee pe care aș vrea să o transmit prin intermediul dvs.. S-a spus mult că 23 august 1944 a adus comunismul în România. După opinia mea, este o idee complet falsă. Între cele două evenimente nu există un raport de cauzalitate, ci unul de succesiune.

Stalin a fost frustrat de 23 august, dovadă că Ana Pauker, emisarul său, când a venit în România, i-a certat pe tovarășii săi, spunând că nu era nevoie de această schimbare întrucât venea Armata Roșie.

Din această perspectivă, eu nu știu care ar fi fost soarta României, dacă rămânea sau cât mai rămânea din ea, dacă ar fi fost “eliberată”, cu ghilemelele de rigoare, desigur, de Uniunea Sovietică.

Constantin Herţanu: Ați spus anterior: România a contribuit la scurtarea războiului. De ce totuși nu a fost considerată o țară cobeligerantă?

Petre Otu: A fost interesul marilor puteri. În primul rând, dorința sovieticilor de a avea datorii de război pe care trebuie să le recupereze și, fără îndoială, ele au fost plătite cu vârf şi îndesat de România și de alte țări.

Constantin Herţanu: Zeci de ani am plătit acest lucru.

Petre Otu: Una din aceste chestiuni, da. Şi, în plus, a contat și participarea timp de trei ani de zile a românilor alături de Axă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, de fapt împotriva Coaliției Națiunilor Unite.

Și aici a fost o mare problemă a clasei politice românești, care a crezut că echilibrul european instituit la mijlocul secolului al XIX-lea se va păstra și după acest conflict, cel mai mare din istoria mondială de până acum. Sper să fie și ultimul.

Constantin Herţanu: Ne întoarcem la Armata Română. Ce putem spune despre momentul 23 august și ce s-a întâmplat cu militarii noștri la acest moment?

Petre Otu: La 23 august 1944, Armata Română a fost actor și victima. Pe de o parte, o serie de cadre superioare ale armatei au contribuit la înlăturarea regimului Antonescu. Cazul cel mai semnificativ este generalul Constantin Sănătescu, care a devenit și primul ministru al României.

Și aici aș vrea să-mi spun opinia că la 23 august nu a fost o lovitură de stat, pur și simplu, Regele Mihai I, în baza prevederilor instituite în septembrie 1944, a schimbat un guvern condus de un militar cu alt guvern condus tot de un De altfel, după Constantin Sănătescu a fost un alt militar, Constantin Rădescu, politicienii au stat un pic mai în spate. În schimb, așa cum se știe și aș vrea să reiau aceste lucruri, pe frontul de Est, în Moldova, lucrurile au stat cu totul diferit.

Proclamația Regelui Mihai anunța încetarea luptei împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Și mai în plus, el cerea ca soldații acestor armate să fie primiți cu încredere.

Dar realitatea a fost, domnul Herțanu, cu totul alta, și a avut un aspect tragic pentru armata română. Sovieticii au tergiversat semnarea armistiţiului până în noaptea de 12 pe 13 septembrie și în tot acest răstimp ei s-au considerat în stare de război cu România, cerând ca armatele sale să-și continue misiunele de luptă.

Rezultatul a fost foarte dureros, între 135.000 și 150.000 de militari români au fost luați prizonieri și duși în lagările sovietice. Cauza: Stalin urmărea să ocupe cât mai mult din teritoriu românesc pentru a impune condiţiile.

Constantin Herţanu: Așadar, istoria este scrisă de către învingători?

Petre Otu: Nu întotdeauna. Nu întotdeauna istoria este scrisă de învingători. Iată că și învinșii pot avea o voce și e bine ca această voce să fie… printre vocile învinșilor să fie și a noastră.

Constantin Herţanu: Domnule profesor, vă mulțumim mult și vă mai așteptăm cu mult drag la “Subiectul Săptămânii “.

Petre Otu: Mulțumesc și eu. Toate cele bune!