Aurel Constantin Soare: „Stăteam câte două zile la coadă la butelie de aragaz, în ger, în frig, și nu știam dacă prind”

Publicat de prosavioleta, 14 octombrie 2025, 08:57

Sorina Vrînceanu: Este adevărat că în 1989 s-a produs ca o schismă în mentalul colectiv românesc. La nivel de individ s-a schimbat reacția fiecăruia dintre noi la viața ce a urmat a doua zi. Eu personal aveam șapte ani, intram în clasa întâi. Pentru tinerii care ne ascultă aș vrea și prin acest produs media, jurnalistic de radio, să informăm, în termenii cei mai concreți și practici, despre diminețile în care părinții noștri se așezau la rând, la coadă, pentru anumite produse alimentare, spre a le satisface necesarul unei săptămâni sau poate unei întregi luni, cu o rație foarte redusă. Poate ne dați dumneavoastră mai multe detalii la termenul vieții trăite în comunism, în acea uniformitate a societății, în care exprimarea individului se transforma în acel narativ colectiv de care spuneați dumneavoastră, noi. Și atunci când era vorba de a acționa, îți era frică, poate chiar și de umbra ta.
Aurel Constantin Soare: Dumneavoastră aveați șapte ani, eu aveam 31. Deci, eu pot să vă spun, eram căsătorit de 11 ani, aveam în decembrie 89 doi copii, deci familia a patru oameni, pentru care mergeam imediat după ore de aici la cozi, mă așezam și asta, iată, o spun cu un sentiment așa, de tristețe maximă. Stăteam la cozi și la magazinele din oraș și nu știam ce o să aducă. De obicei, orice aduceau luam, pentru că acasă nu aveam. Și nu în basme. În 1980 s-a născut fata mea cea mare. În 1980 eram student, eram în anul 2 de facultate, Universitatea București, și nu am avut tetine, lapte praf și săpun, nu săpun pentru copii sau nu știu ce, n-am avut nimic. Nu era pe piață în București nimic. Și eram, cred că singura familie de studenți la Facultatea de Istorie, și soția și eu studenți, și ne-am trezit că trebuie să ne creștem copilul. Deci asta spun pentru cei care sunt tineri. Am venit după aceea profesor, Breaza nu are gaze, și stăteam câte două zile la coadă la butelie de aragaz, în ger, în frig, și nu știam dacă prind, pentru că erau pe sanie, veneai cu o sanie, puneai butelia aceea, goală, și stăteai să aducă, aduceau câteva, și după aceea mai trebuia să stai, pentru că n-aveai cu ce să faci focul, decât cu lemne sau cu cărbuni și lemne și  așa mai departe. Deci alimente nu erau, cele de strictă necesitate nu se găseau. Și, atunci, cum să ai sentimentul că a fost ceva bun? Ce zic unii, inclusiv cei mai în vârstă decât mine: spun că aveau o siguranță. Nu este greșit, aveau o siguranță în sensul serviciului. Ba mai mult, era o mândrie pe vremea regimului comunist să spui că tu ai ieșit la pensie strungar și ai adus pe fiul tău în aceeași întreprindere și l-ai făcut strungar. Și cred că ieșea și la pensie și fiul. În sensul ăsta era, da, dar erai strungar fără să gândești mai mult asupra existenței tale și fără să te întrebi nimic în afară de ceea ce îți oferea organizația de partid, sau pentru fiul – organizația de tineret comunist. A fost și această mișcare deosebită a dezrădăcinării, adică a fost o mișcare de la sat la oraș, milioane de țărani, de fii de țărani au fost duși la oraș, au locuit în blocuri date de regimul comunist, construite de regimul comunist, și au fost într-un fel obligați, sau unii poate din convingere, trebuie să luăm în calcul și acest lucru, unii plecând efectiv de foarte, foarte de jos la nivel material comunismul le-a oferit, iată, apartament, le-a oferit posibilitatea să se miște, să meargă la mare, în concediu, la munte, să aibă copiii posibilitatea să meargă într-un sistem de învățământ gratuit, ceea ce n-a fost. Plus comunismul a scos fetele și le-a dus la școală, ceea ce nu prea era în regimul României Interbelice. Deci, toate aceste lucruri sunt luate și exagerate, adică scoase din contextul ideologic și prezentate numai ca segmente pozitive ale acestui regim odios și criminal. Dacă cineva se opunea, iar dacă cineva, prin origine, vezi Doamne, era fiu de preot, fiu de așa-ziși moșieri erau membri ai partidelor politice democratice din perioada interbelică, adică Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat, care au avut conștiința apartenenței la un stat de drept, atunci erau arestați, erau confiscate averile, erau unii omorâți și câte multe alte asemenea lucruri. Aceste lucruri sunt evitate de cei care afirmă numai că acest regim a fost cu aspecte pozitive. Sunt multe de povestit, atmosfera care era, inclusiv atmosfera la anumite sărbători de familie. Dacă primeai cineva din străinătate era o excepție, dar dacă primeai o scrisoare, eu primeam de la cineva o scrisoare din străinătate, era desfăcută. Asta este astăzi, copiii, elevii sau copiii, tinerii, nu înțeleg, totul trecea prin filtrul securității statului. Dacă… bine, la telefon n-aveai cum să vorbești, că totul era ascultat, iar telefoanele erau cu fir prin centrală, adică în centrală, centrala orașului la noi, se asculta. Deci nu exista viață privată, totul era sub control. Și am ajuns unde? Am ajuns până la, și acest lucru iar este uitat, până la decretul 770, decretul prin care era interzis avortul, prin care femeile în întreprinderi, la locul de muncă, erau controlate ginecologic și dacă era gravidă sau constatau medicii specialiști că este gravidă era luată în evidență. Deci nu mai aveai nici măcar intimitatea de a fi om, de a face ceea ce consideri tu mai bine pentru tine și pentru, poftiți, femeie sau pentru familie. Multe femei au fost lăsate să sângereze în continuare până la pierderea vieții, pentru că nu doreau să spună cine a făcut avortul și așa mai departe, cum s-a întâmplat. Oameni care erau în pușcării pentru că și-au tăiat, și-au sacrificat vițelul lui, animalele lui din gospodărie. Am stat de vorbă cu cineva care a ieșit din bătaia Securității și mă întreba pe mine ca om, dar și ca profesor de istorie, ce vină am eu? Vaca mea, în grajdul meu, a fătat, avem un vițel, eu am avut grijă de el, n-aveam ce să mănânc și aveam trei copii acasă și am sacrificat vițelul. Am fost pârât, turnat de un vecin, au venit procurorul și milițianul, m-au luat, m-au arestat, m-au bătut, m-au anchetat. Și vina era că a tăiat vițelul din curtea lui. Și spunea: domnule, ce am făcut, ce am făcut? Astea se uită? Astea se uită? Se uită că oamenii dispăreau noaptea de acasă, erau luați și arestați fără judecată, fără să i se spună vina, și aceste lucruri erau cred că la fiecare localitate. Totul era un sistem de teroare. Iar manualele sau programa școlară tocmai aici sesizează, inclusiv sportul. Sportivi deosebiți care nu acceptau rigorile partidului, și partidul făcea selecția, nu mai puteai concura, nu mai puteai merge la concursurile internaționale. Acesta a fost regimul și putem afirma că el ar avea ceva care să se înscrie în a apăra ființa umană? Apărau comuniștii ființa umană, dar ființa umană care era în acord cu direcțiile date de acest regim. În rest, toți erau considerați dușmanii poporului. Care popor? Care dușmani? Adică dușmanii nomenclaturii care au condus statele comuniste. Plus, dacă spuneai ceva de Ceaușescu, Ceaușescu era confundat cu România. Deci dacă aveai o idee diferită față de ideea exprimată de Nicolae Ceaușescu, erai arestat, erai condamnat. Dar tu n-aveai nimic cu țara. Nu puteai să fii considerat dușmanul țării că spui ceva critic la adresa secretarului general al partidului. Așa se acționa la momentul acela. Oare asta vor tinerii? Așa înseamnă a adera la niște idei? Democrația și frumusețea acestui regim este cea care apără fundamentele umane, speciale. Adică, în primul rând, respectul față de sine și față de ceilalți, respectul demnității umane, solidaritatea între oameni, mie îmi pasă, eu dăruiesc și așa mai departe, ceea ce nu există sau nu există niciodată într-un regim totalitar.