Petre Otu: România întregită s-a creat pe baza unui ideal

Publicat de prosavioleta, 3 decembrie 2024, 08:44

Constantin Herțanu: Domnule profesor, bine ați venit la „Jurnal Militar”!
Petre Otu: Mulţumesc tare mult pentru invitație, dumneavoastră şi ascultătorilor emisiunii dumneavoastră!
Constantin Herțanu: Desigur, 1 Decembrie 1918 este una din cele mai importante date din calendarul României.
Petre Otu: Absolut de acord. S-a spus demult că 1 Decembrie 1918 este ora astrală a națiunii române, iar Constituția din anul 1991 prevede 1 Decembrie Ziua Națională a României. Era pentru prima dată când, într-o Constituție a României se prevedea Ziua Națională a țării. Celelalte de până atunci, cea din 1866, 1923, 1948, 1952, 1965 nu prevedeau o zi naţională specifică.
Mi se pare un act de dreptate istorică, pentru că, realmente, 1 decembrie încununează o activitate extrem de laborioasă națiunii române. Și aș vrea să spun ascultătorilor dumneavoastră, secolul al IX-lea este un secol al naționalităților, iar românii au făcut într-un secol trecerea de la regimul fanariot la România Mare, ceea ce câteodată noi uităm să precizăm acest lucru. Procesul de realizare a unității naționale a fost unul complex și el s-a desfășurat în condiții internaționale deosebite. Ascultătorii dumneavoastră și, în general, publicul știe foarte bine. Primul Război Mondial a izbucnit la 15-28 iulie 1914 i s-a spus și Marele Război, întrucât acest război declanșat pe neașteptate, care a surprins lumea politică, a pus capăt acelei epoci frumoase La Belle Époque din Europa Occidentală, a bulversat relațiile internaționale. Cataclismul acesta a modificat harta politico-teritorială a lumii și, în acest context, și românii și-au realizat unitatea națională, într-un context internațional deosebit de amplu, și sinuos, și complex în același timp. La sfârșitul Primului Război Mondial, restructurarea hărții politico-teritoriale s-a concretizat în materializarea aspirațiilor naționale nu numai ale românilor, ci ale popoarelor din estul, centru și sudul continentului. Rând pe rând, finlandezii, estonienii, georgienii, letonii, lituanienii, polonezii, cehii, slovacii, sârbii, croații, slovenii s-au reunit, potrivit voinței lor, în organisme politice de sine stătătoare, având apoi o viață proprie. Este bine să reamintim acest lucru – că românii n-au constituit o excepție în anii sfârșitului celui mai mare război pe care îl cunoscuse istoria până atunci. Războiul pentru întregire națională, cum i s-a spus, a avut o evoluție sinuoasă și a cuprins mai multe etape. O primă etapă s-a desfășurat în toamna anului 1916, și noi am înregistrat o înfrângere de proporții.
Constantin Herțanu: Care credeți că au fost cauzele acestor înfrângeri? Pentru că, într-adevăr, au fost mari probleme și chiar Guvernul României a trebuit să plece la Iași.
Petre Otu: Aici, în istoriografia noastră, această înfrângere dureroasă din campania anului 1916, există două opțiuni, două mari curente. Unii pun această înfrângere pe lipsa de solidaritate a aliaților, iar alții, hipercritici, spun aceste eșecuri pe seama românilor. Cred că trebuie să avem o poziție echilibrată, să nu trecem sub preș greșelile, erorile, nepregătirea pentru război a națiunii române, dar, în același timp, să nu dăm deoparte nici lipsa de solidaritate a aliaților noștri din acel moment.
Constantin Herțanu: Domnule profesor, după momentul acesta mai puțin plăcut, pe care, da, trebuie să-l acceptăm, putem vorbi despre un nou leadership militar prin ascensiunea generalilor, respectiv viitorii mareșali Prezan, Averescu și a generalilor Cristescu, Văitoianu, care, împreună cu sprijinul francezilor, prin generalul Berthelot, au repus Armata Română pe un alt capitol?
Petre Otu: Categoric. În orice armată există o ierarhie de pace și o ierarhie de război. Războiul duce la cuantificarea ierarhiilor și avem de-a face, la sfârșitul acestei campanii dureroase, tragice, cu un nou leadership de război, cu afirmarea unor generali și ofițeri care într-adevăr au corespuns pe câmpul de luptă. Și aici s-a adăugat și sprijinul foarte important al misiunii militare franceze în România, care a sosit în octombrie; ulterior a mai fost completată, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Dar cel care a adus greul a fost soldatul român; iar în vara anului 1917 noi ne-am luat o revanșă strălucită, oprind ofensiva Puterilor Centrale la granițele Moldovei, să spunem, dintre unghiul eroic – Mărăști, Mărășești și Oituz. Din păcate însă evenimentele din Rusia, implozia regimului țarist și apoi situația foarte fluidă din Imperiul Rus, ne-au obligat să ajungem la o pace separată și practic am ieșit din războiul mondial, am remobilizat armata și am reintrat în război în 10-11 noiembrie 1918, astfel că sfârșitul oficial al războiului ne-a prins alături de aliații cu care noi am intrat. Deci a fost un drum foarte sinuos.
Constantin Herțanu: Ni s-a și recunoscut acest lucru, faptul că sfârșitul războiului ne-a găsit de partea câștigătoare a acestuia.
Petre Otu: Așa este, dar am avut dificultăți la Conferința de Pace de la Paris să fim acceptați ca aliați, pentru că noi am încheiat pacea și nu am respectat una din condițiile pe care noi le-am impus în convenția politică, aceea de a nu încheia pace cu inamicul, pentru că statul român se temea ca Marile Puteri să nu ajungă la o pace separată și, fără îndoială, obiectul, unul din obiectele de interferență să fie statul român. Noi, prin evoluția aceasta contorsionată a războiului, am fost cei care am încheiat tratatul. Dar între timp s-a realizat o redeșteptare națională în Basarabia și la 27 martie – 9 aprilie, iată că Basarabia, proclamată republică separată la 24 ianuarie 1918, printr-un proces foarte complex, s-a unit cu România. Era o primă etapă în acest proiect național. A urmat, așa cum se știe, la 28 noiembrie, unirea Bucovinei și în sfârșit, la 1 decembrie, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a decis unirea cu România. Aș vrea să spun că unirea s-a realizat în cadrul unor organisme care au o reprezentativitate foarte largă – Sfatul Țării, Congresul General al Bucovinei, Marea Adunare de la Alba Iulia. În aceste adunări s-a decis unirea românilor într-un singur stat. Dar aș vrea să precizez pentru ascultătorii dumneavoastră că, în același timp, în aceste organisme care au decis unirea, s-a discutat și un amplu program de reforme, care ulterior ele vor fi materializate, desigur, în pofida disputelor politice, care n-au fost puține nici înainte de război, nici în timpul războiului, nici după război. Asta a fost o caracteristică nu numai a vieții politice românești, ci în general a vieții politice în general, în statele democratice vorbesc. Și Constituția din 29 martie 1923 a consacrat aceste mari realizări istorice. Aș vrea însă să mai spun ceva și despre rolul armatei. Marea Unire din 1918, așa cum a intrat în istoriografie, în conștiința publică, s-a realizat pe cale, să spunem, dacă nu plebiscitară, prin consultare populară. La sfârșitul războiului mondial, pe fondul unei situații foarte fluide în această zonă a Europei, singura armată care avea o stare de operativitate relativ ridicată era cea română. Prin urmare, ea a putut să apere Marea Unire atât în est, cât și în vest. Practic, războiul nostru nu se încheie la 11 noiembrie 1918, ci avem un nou efort militar în anii 1919 până în 1920 pentru a apăra aceste acte de realizare a unirii.
Constantin Herțanu: Dacă îmi permiteți, am putea spune și faptul că Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea de la 1 decembrie. Ba mai mult, în 1940, împreună cu Germania lui Hitler, a pus în acțiune dezmembrarea României Mari.
Petre Otu: Da, Rusia Sovietică, pentru că Uniunea Sovietică apare mai târziu, la 30 decembrie 1922, nu a recunoscut unirea Basarabiei, nu a recunoscut în general actele de unire cu țara, pentru că nu a fost invitată la Conferința de Pace de la Paris din 1919, nu a fost invitată și nu a participat, prin urmare nu a recunoscut actele de unire cu țara. Să mai amintim că la Paris s-a desfășurat o bătălie diplomatică foarte dură, dar, în final, pentru că realitatea istorică era confirmată pe teren, Marile Puteri de la Conferința de Pace de la Paris au dat, au sancționat juridic internațional actele de unire cu țara prin tratatele binecunoscute de la Saint-Germain, de la Neuilly-sur Seine, de la Trianon; iar în legătură cu Basarabia, la sfârșitul lunii octombrie 1920 se încheie Tratatul de la Paris, prin care patru din Marile Puteri – Franța, Marea Britanie, Japonia și Italia – recunoșteau actul unirii Basarabiei cu România. Statele Unite nu au recunoscut acest act, iar Uniunea Sovietică, cum spuneam, Rusia Sovietică nu l-a recunoscut niciodată. Și, iar, în anul 1939-40 se ajunge la acel teribil acord dintre Ribbentrop și Molotov, se ajunge la dezmembrarea României Mari. Dar revenind la anul 1918 – e un an de grație – ce se construiește pe efort, pe suferință, are temei de durată în istorie. România întregită s-a creat pe baza unui ideal care a străbătut, să spunem, cu diferite perioade, secolele, mai ales în secolul al IX-lea, care este secolul naționalităților. Efortul națiunii române a fost excepțional și armata a fost unul din factorii uniuniști care a contribuit la această realizare istorică, zic eu că cea mai mare din istoria românilor. A fost un moment de concordie națională, care trebuie subliniat permanent și reamintit de fiecare dată la 1 Decembrie, care este Ziua noastră Națională. Câteodată suntem mai critici față de istoria noastră națională, dar e bine să o privim conform formulei junimiste – patriotism în limitele adevărului.
Constantin Herțanu: Domnule profesor, vă mulțumim mult pentru toate aceste informații. Vă reamintesc, a fost alături de noi la interviul săptămânii profesorul universitar Petre Otu. Vă mulțumim și vă mai așteptăm cu drag în emisiunile noastre „Jurnal militar”. La final. La mulți ani, România! La mulți ani, români!
Petre Otu: Mulțumesc tare mult pentru invitație. La mulți ani, România! La mulți ani, români, oriunde vă trăiți și vă desfășurați activitatea, să ne bucurăm de Ziua noastră Națională!

Costin Scurtu: Ceea ce se petrece astăzi, aici, în zona aceasta, numită Mihail Kogălniceanu, nu a venit peste noapte

Publicat de prosavioleta, 15 aprilie 2024, 14:20

Cristian Dumitrașcu: Domnule Scurtu, bine ați venit!

Costin Scurtu: Bună ziua și mulțumesc pentru invitație. Sunt onorat să fiu într-un spațiu deosebit și, mai ales, cu prietenii care iubesc istoria, arta militară și, mai ales, instituția Armatei Române.

Cristian Dumitrașcu: De aici pornim interviul despre această perspectivă istorică, pentru că s-a vorbit în ultima vreme despre o prezență substanțială, militară, aici, la Kogălniceanu. Sigur, cu toate controversele de rigoare, cu toate fake-news-urile care apar, nu de astăzi, cred că ar fi foarte interesant pentru ascultătorii „Jurnalului militar”, de la Radio România Actualități, să facem această paralelă despre tradițiile marinei, dar și  aviației. Împreună vom vorbi și despre „Operațiunea 60.000”. Se împlinesc, iată, 80 de ani, acum, în aprilie, de la marea debarcare dinspre Crimeea a trupelor române și germane și a altor trupe din acea vreme. Dar aș vrea, domnule Scurtu, să începeți să ne spuneți despre tradiția aviației și despre tradiția acestui loc, pentru că el vine pe locul unde a fost o bază de hidroavioane.

Costin Scurtu: Ceea ce se petrece astăzi, aici, în zona aceasta, numită „Mihail Kogălniceanu”, nu a venit peste noapte, nu a venit pentru că e un factor extern la care facem, acum, referire și în permanență avem o atentă organizare, pentru a putea să nu fim surprinși vreodată într-o situație nepotrivită, o situație cum în istorie s-a întâmplat, cum în istorie am avut de suferit. Pentru că ați amintit de „Operațiunea 60.000” din Peninsula Crimeei, când au fost nevoiți să fie retrași din zona de front pentru a putea să reorganizăm sistemul defensiv româno-german, la vremea aceea o contribuție importantă avea să aibă Marina. Atenție, Marina Militară, dar și Marina Civilă – cei care erau activi, dar cei care erau rezerviști. Pe lângă aceasta, ca să poți să-i aduci în viață pe tărâmul românesc, la Constanța, în portul Constanța, aveai nevoie de aviația care să fie, dacă se putea, zi și noapte în aer pentru a putea să protejeze acest flux. Pentru că nu a fost deloc ușor, era contratimp. Inamicul era superior din punct de vedere al capacităților de lovire și la nivel aerian, încât aviația noastră, și vorbim, aici, de Escadrilele 53-56 de Vânătoare, erau cele care aveau să înregistreze vestitele pagini de glorie, pentru că erau în situația în care luptau cu mai multe aeronave inamice. Aici, avem vestita poveste a locotenentului Bâzu Cantacuzino, care a fost în situația în care să fie și lovit, și să ajungă liniile inamicului și chiar să reușească și să scape de acolo. Dar avem povestea – care, uite, iar se împlinește un an… în anul acesta se face un secol – în care marinarii ofițeri au fost solicitați pentru a putea să se urce la bordul aeronavelor românești în Primul Război Mondial. Și îi găsim, în primul rând, în 1916, la Turtucaia, unde susțineau prin observarea directă a celor două maluri, pentru a putea să ajute trupele terestre române, sârbe și rusești care luptau împotriva inamicului format din Puterile Centrale. Vorbim, aici, de bulgari, de germani, de otomani, în care războiul avea să capete o altă valență. Aici, în Dobrogea, avea să fie prima provincie care să cadă sub ocupația inamică. Ei bine, acești dobrogeni aveau să se retragă în spațiul Moldovei libere, cât mai rămăsese, din România, la Primul Război Mondial. Iar acești dobrogeni, fie pe cale aeriană, fie pe cale terestră, aveau să înregistreze victoriile de la Mărășești, de la Mărăști. Aveam să-i găsim la granița cu Bucovina istorică. Aveam să-i găsim între 1918-1920 în partea de nord a Basarabiei, luptând împotriva bolșevicilor. Iar în 1919, cei care au plecat la luptă, din Dobrogea, aveau să ajungă chiar în Transilvania, unde în luptele duse, în primăvara anului 1919, să elibereze pe frații români, care erau sub presiunea și, mai ales, sub amenințarea bolșevicilor maghiari, la timpul respectiv. Ei, acest fenomen avea să ducă la o complexitate și o dezvoltare a armei Aviației Militare, după 1920. Dar, atenție, nu a început de undeva de sus; „Gata, s-a terminat Primul Război Mondial, avem foarte multe aeronave!” Da, erau, numai că nu mai puteau să fie ridicate de la sol. Chiar a început dramatic povestea Aviației Militare românești în perioada interbelică, pentru că s-au înregistrat foarte multe incidente. Au fost multe dintre ele soldate și cu morți în rândul piloților. De aici s-a plecat, de jos.

Cristian Dumitrașcu: Așa este.

Costin Scurtu: Din dificultatea aceasta. Din criza economică a României, în care, strategii noștri – cum, astăzi, suntem la alt nivel, aici, la Mihail Kogălniceanu – perspectiva de organizare defensivă a teritoriului național, așa s-a discutat și în perioada interbelică. „De câte escadrile ar fi nevoie, aici?” Dar acestea nu se puteau constitui peste noapte. Și pentru că ați amintit de prima structură aeriană, în Dobrogea este cea de hidroaviație. Cu ce am capturat din…. și am primit recompensa pentru despăgubirile de război de la inamic, așa s-a constituit prima escadrilă de hidroavioane. Am avut ingineri foarte buni la Constanța, care au venit să le îmbunătățească. Vorbim de vestitul model „Getta 1 și 2”, realizate de inginerii constănțeni. Din păcate, nu aveau să intre în acea competiție în care să devină producție de serie. Și cu toate acestea, statul român va ajunge din 1920, de când vorbim de prima structură de hidroavioane la Constanța, județul Constanța, vom ajunge în 1930, deja, să avem, aici, piloți de elită în hidroaviație – piloți care vor ajunge chiar la Istanbul, vor face Marea Mediteraneană, într-un mod în care onora această elită a piloților de aviație din Armata Română. Iar al Doilea Război Mondial avea să devină o necesitate strategică. În 1939 s-a pus în discuție foarte clar cum să fie apărat acest teritoriu. Dobrogea are întotdeauna – și a avut întotdeauna, din punct de vedere istoric, în cele mai vechi timpuri – necesitatea de a putea să fie apărată din aer, de pe apă și de pe uscat. Toți strategii, din punct de vedere istoric, au trebuit să țină cont de acest aspect. Gurile Dunării, nu mai discutăm despre ele. Podul de la Cernavodă avea să devină elementul strategic prioritar, încât în timpul celui de-al Doilea război Mondial, piloții… una dintre misiunile continue pe care le-au avut, a fost aceea să protejeze sectorul de cale ferată și Podul de la Cernavodă. Nu avea să fie chiar simplu. Dacă mai am un minut să-ți spun despre Al Doilea Război Mondial, ajungem exact la „Operațiunea 60.000” pentru că în prima fază, aici, unde aveam Escadrila 53, după aceea și 57 avea să vină. Ele se schimbau între ele în funcție de solicitările de pe front. La timpul respectiv puteau să fie la Constanța, în Mamaia. Puteau să fie la Buzău, puteau să fie la Ianca, unde era nevoie să participe la susținerea efortului terestru de luptă. Lucru care se petrece, și de aici a intrat în legendă povestea locotenentul lui Horia Agarici.

Cristian Dumitrașcu: Horia Agarici, sigur.

Costin Scurtu: Da, pentru că, aici, avem povestea în care o situație de luptă cu o întâmplare, cu un element neprevăzut, avea să transforme o situație de risc major pentru destinul Constanței, a județului Constanța, al Dobrogei, să fie întoarsă într-o victorie de înalt nivel, încât a rămas în conștiința neamului românesc, a rămas în analele istoriei aeriene, luptelor aeriene.

Cristian Dumitrașcu: Vestitul Horia Agarici care i-a bătut pe bolșevici. Erau și cântece.

Costin Scurtu: Erau și cântece. Și cântecul acesta a venit pe fondul în care presa a realizat valoarea simbolică a acestei victorii. De abia începuse, intrasem în război, România de-abia intrase în al Doilea Război Mondial. Se dăduse vestitul ordin de a se trece Prutul pentru a elibera pe frații din Basarabia și Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Și acțiunile militare, deja, intrau într-o dată componență… componentă a timpului specific. Iar, aici, această aeronavă n-a putut să decoleze odată cu celelalte, cu toată escadrila, dar avea să fie șansa pentru a putea să doboare bombardierele sovietice care aveau sarcini precise de a distruge toate punctele strategice din Dobrogea. Odată distruse atunci e clar că frontul românesc ar fi fost dat peste cap. Ei, tocmai acest gest al lui Horia Agarici avea să doboare, chiar trei bombardiere. Bineînțeles că a fost și o subestimare și lipsa de informație completă din partea inamicului, care era convins că nu mai e niciun avion de vânătoare, aici.

Cristian Dumitrașcu: În mod normal n-ar mai fi trebuit să fie.

Costin Scurtu: În mod normal, numai că acesta aflându-se în hangar, n-au putut să-l vadă la timpul respectiv de către aparatele de observare dinamică.

Valeriu Pricină: Patria se apără dincolo de sistemul politic, de viziuni ideologice sau de grup

Publicat de prosavioleta, 12 februarie 2024, 20:07

Cristian Dumitrașcu: Domnule Pricină, bun venit la „Interviul săptămânii”.

Valeriu Pricină: Bun găsit.

Cristian Dumitrașcu: Ascultătorilor mai tineri le spun că ați fost șeful grupului mass-media înaintea înființării Trustului de presă, în 2001, apoi director pentru mass-media în Trustul de presă, drept pentru care ne-am gândit să vă invităm la acest interviu și să vorbim despre o situație fără precedent. Foarte multe voci europene și politice, dar și militare din NATO spun că ne putem aștepta, din păcate, la un posibil atac al Rusiei împotriva unei țări NATO. Se invocă pregătirea populației pentru apărare, de fapt, un concept care nouă nu ne este deloc străin.

Valeriu Pricină: Lumea nu a depășit ideea unei conflagrații mondiale, unei conflagrații devastatoare și toată lumea încearcă să-și pregătească populația, teritoriul, să se înarmeze, să își formeze sisteme militare puternice. Era normal ca acest lucru să ni se întâmple și nouă, pentru că avem de-a face aici cu o neglijență istorică, după părerea mea. După decembrie ’89, mai ales după intrarea în NATO, s-a considerat că nu mai avem o sarcină directă pentru apărarea țării, pentru a ne pregăti pentru apărare. Ne apără NATO, prin acel articol 5, care prevede intervenția în caz de pericol pentru România. Ei bine, lucrurile nu stau așa. NATO este un complex de armate ale unor țări. NATO nu poate intra spontan cu tot sistemul o dată, pentru că sunt și inegalități între statele membre, de potențial, de capabilități militare și așa mai departe.

Cristian Dumitrașcu: Infrastructură.

Valeriu Pricină: Deci cu cine intri în conflict? Să zicem că ar fi un conflict între zona occidental-clasică, să zicem Germania, Franța și Rusia, să zicem. Deci pe unde ar trece? Deci întâi trebuie să lichidezi Polonia, nu țară membră NATO, ca să ajungi să te bați cu nemții și cu francezii. Deci chestiune este foarte complicată. Primul articol din Constituție zice așa: România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Și la capitolul privitor la misiunile oștirii române, articolul 118, alineatul 1 zice așa: armata este subordonată exclusiv voinței poporului, pentru garantarea – a cui? – a suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. Și se spune că suveranitatea aparține întregului popor, de unde decurge misiunea apărării, care e sarcina întregului popor. Eu am o definiție a Patriei… Patria nu este legată de sentimente, e legată de conștiință, de datorie, de spirit de sacrificiu, pentru că Patria este totalitatea valorilor convocate sistemic, adică în consonanță, create de un popor în toată existența lui istorică pe teritoriul numit țară, care contribuie la patrimoniul ăsta de valori cu valorile specifice, resurse şi tot ce are ţara mai bun, valori asumate, sporite prin muncă și creație, apărate cu jertfă de sânge. Patria se apără dincolo de sistemul politic, de viziuni ideologice sau de grup, de gașcă sau de nu știu ce, dincolo de neajunsurile momentului. La Mărășești nu l-au apărat pe rege ăia care au sărit…

Cristian Dumitrașcu: În cămășile albe.

Valeriu Pricină: … în cămăşi la arme, și-au apărat țărâna, pentru că noi avem cinci valori de bază, trei instituționale și două care țin de loc: educația adică școala, instituția școlii, credința adică instituția religioasă, apărarea adică instituția militară sunt sacre și două locuri mai sunt sacre împreună cu asta, locul de naștere care te leagă pentru totdeauna de o coordonată geografică, care trece prin personalitatea ta, prin sufletul tău, în creierul tău, prin tot ce ai tu mai bun, și locul care te hrănește, țarina, țărână, de unde vine cuvântul ‘țară’, de acolo de unde răsare bobul ăla de grâu ca să poți să-ți faci pâinea.

Cristian Dumitrașcu: Întorcându-ne la povestea asta, la furtuna asta, începând cu declarația generalului Bauer, „un război nu-l câștigă doar armata, îl câștigă și societatea civilă dacă susține armata”, şi asta vine, cum spuneam, din educație, valul a pornit apoi, după acele declarații ale șefului Apărării, ale generalului Gheorghiță Vlad, ale cărui vorbe au fost răstălmăcite. S-a tras concluzia că acel stagiu militar voluntar ar fi fost de fapt vorba acolo despre stagiul militar obligatoriu.

Valeriu Pricină: Să dea D-zeu ca prin voluntariat să se asigure cuantumul de luptători necesar pentru o eventuală apărare a patriei. Dar eu vă spun un lucru Părerea mea este că este neapărat necesar să asigurăm partea de personalitate care este luptătorul. Adică omul ar trebui că-i place, că nu-i place, că îi întrerupe niște comodități, că-i intersectează niște interese. Sigur, aici trebuie să se intervină juridic și să i se garanteze locul de muncă de unde a plecat…

Cristian Dumitrașcu: Continuitate.

Valeriu Pricină: … ca să fie instruit, să i se acorde şi un salariu, că poate unii dintre ei au copii, au familii, măcar salariul minim sau ăla mediu, nu știu care, țara poate face sacrificiul ăsta. Apăi nu om fi în stare să plătim niște oameni care vin să se instruiască pentru apărarea țării? Șase luni, nu în cazarmă. Te duci ca la serviciu dimineața, la ora 8:00, îți bagi hainele civile într-un dulăpior, ei, hainele militare, opt ore ești instruit, înveţi să tragi, înveţi să te adăpostești, înveţi tot ce trebuie.

Cristian Dumitrașcu: Supravieţuire, toate.

Valeriu Pricină: … pentru un luptător de primă linie, ca să zic așa. După care ai venit la 15:30 și te duci și-ți vezi de treabă.

Cristian Dumitrașcu: Domnule Pricină, vă mulțumesc foarte mult pentru că ați acceptat să fiți cu noi la „Interviul săptămânii”. Vă mai așteptăm și cu alte ocazii și pentru alte subiecte. Mulţumesc tare mult!

Valeriu Pricină: Mulţumesc şi eu!

Lansarea cărții „Gânduri împurpurate sub tricolor”-povestea unor biruitori, Gheorghe Arhip și Constantin Popa

Publicat de prosavioleta, 11 decembrie 2023, 13:25

Virgil Pavel: El a trăit în viață mai mult prin tranșee. Momente foarte, foarte grele la care a participat și în momentul de față are o stare fizică foarte bună, dar și o stare mentală foarte bună. Nu i s-au șters din minte multe din episoadele pe care mi le-a povestit dumnealui. Cartea mea a fost scrisă pe viu, este o istorie vie. Este o carte cu totul atipică, în sensul că în plimbările mele cu dumnealui sau în serile lungi când am stat de vorbă, mi-a povestit episod cu episod cum au trecut acești ani. A vrut, de exemplu, domnul Arhip, înainte de a scrie cartea, să-și revadă, dacă mai există, în satul Matca, biserica în care a fost botezat. Am mers cu dumnealui la biserica satului Matca în care a fost creștinat acum 100 de ani. Am fost la școala în care a învățat. Am mers la cimitirul din comună, din satul natal, Matca, unde sunt îngropați moșii-strămoșii. Am mers la Mărășești, unde pătrunzând în aula centrală, a putut găsi cu inscripții, alături de generalul Eremia Grigorescu, și numele bunicului patern, căzut în luptele de la Mărășești în 1916-1917.

Sonia Raicu: Și aici ajungem, domnule profesor, și la o legătură a dumneavoastră cu acești eroi ai neamului. Și bunicul dumneavoastră a luptat pe front?
Virgil Pavel: Da. Și ca dedicație, când am pornit să scriu această carte am pus un motto. „Văd mai bine viitorul dacă mă urc pe umerii strămoșilor”, marele Nicolae Iorga. Și așa este. Noi de fapt suntem mai tineri și eu zic că-s mai tânăr, sigur sunt mai tânăr decât domnul Gheorghe Arhip, și dumneavoastră și elevii mei și rudele mele. Noi pe umerii lor ne-am ridicat și trăim și astăzi. Nu pot ca să nu amintesc și ar fi o impolitețe sau eu știu, un semn de uitare și nu vreau să se întâmple al doilea erou prezentat în această carte, „Gânduri împurpurate sub tricolor”. Eu terminasem aproape volumul și cineva, chiar domnul profesor, un francez, dar noi în Tecuci mai avem un veteran care se numește Popa Constantin, chiar mai în vârstă cu un an decât domnul Gheorghe Arhip. Am refăcut întreg scheletul cărții și am introdus și pe domnul maior Popa Constantin care a plecat la Domnul acum 40 de zile. Și domnul Popa Constantin a primit și el destule medalii. L-am tratat cu aceeași reverență, cu aceeași grijă și cu aceeași iubire.

Vrancea: Ceremonie comemorativă a centenarului bătăliei de la Mărăşeşti

Publicat de adinaiftime, 6 august 2017, 18:10 / actualizat: 16 decembrie 2024, 20:26

Preşedintele Klaus Iohannis şi prim-ministrul Mihai Tudose vor participa astăzi  la ceremonia de comemorare a 100 de ani de la bătălia de la Mărăşeşti.

La eveniment şi-a anunţat prezenţa şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea.

‘La 100 de ani de la cea mai importantă operaţiune militară a Armatei Române din Primul Război Mondial, preşedintele Klaus Iohannis onorează la Mărăşeşti memoria celor care au luptat şi s-au jertfit pentru o Românie unită şi puternică‘, a precizat Administraţia Prezidenţială.

Cu această ocazie, preşedintele Iohannis va decora drapelele de luptă ale unităţilor militare succesoare ale tradiţiilor de luptă de acum 100 de ani, se va adresa participanţilor, reprezentanţi ai autorităţilor publice, corpului diplomatic şi cultelor, şi va oferi Mausoleului de la Mărăşeşti un drapel comemorativ. (Agerpres/ FOTO descopera.ro)