Ştefan Ciochinaru: Europa este un uriaș economic, dar este un pitic strategic

Publicat de prosavioleta, 11 noiembrie 2024, 14:41

Cristian Dumitrașcu: Domnule Ciochinaru, bun venit din nou în studioul agenției.
Ştefan Ciochinaru: Bine v-am găsit!
Cristian Dumitrașcu: Vă propun ca înainte să vorbim despre alegerea președintelui american, să vă ocupați un pic de situația internațională, la fel de complicată, așa cum era și în vremea în care noi am făcut interviul anterior. Ce e schimbat? Intrarea Coreei de Nord în conflictul ucrainean.
Ştefan Ciochinaru: Este un act de o extremă gravitate, pentru că de fapt abia acum are loc o internaționalizare a războiului din Ucraina. Interesant este că, de pildă, în revista Foreign Affairs, o revistă extrem de interesantă, acolo se publică pentru prima dată așa-numitele baloane de încercare, care după trei-patru luni de la publicare și ajustările care decurg din reacțiile la articolele publicate, lucrul acela îl vedem, îl regăsim în politici oficiale ale unor guverne și state ale lumii. Ei bine, în Foreign Affairs se scria acum două zile despre faptul că războiul din Ucraina devine prin imixtiunea nord-coreană un război mondial. Poate părea puţin forțat, puțin cam puternic acest titlu, această aserțiune, dar ea este reală, pentru că evident că pasul imediat următor a fost ca guvernul de la Seul, din Coreea de Sud, să spună: în această situație suntem îndreptățiți la două lucruri: unu –  să observăm cu atenție ce se întâmplă cu nord-coreenii pe frontul din Ucraina și doi – să furnizăm armament de ultimă oră armatei ucrainene.
Cristian Dumitrașcu: Ceea ce nu se întâmplase până acum.
Ştefan Ciochinaru: Ceea ce nu se întâmplase până acum. Coreea de Sud era neutră în acest… sigur condamnase invazia, încălcarea dreptului internațional, dar nu se amesteca în acest conflict. Acum are toată îndreptățirea să o facă, pentru că trupele nord-coreene merg acolo și există o declarație oficială în sensul acesta, venită de la Phenian, care spune că militarii nord-coreeni sunt acolo pentru a dobândi experiența necesară combaterii prin luptă a inamicului, deci, cu alte cuvinte, să se antreneze în condiții de război. Președintele Zelenski, ieri dimineață, a anunțat că au avut deja loc primele ciocniri cu acești mercenari, să-i numim așa, nord-coreeni…
Cristian Dumitrașcu: Şi că au apărut primele victime.
Ştefan Ciochinaru: … și aceștia au înregistrat primele victime pe frontul din Ucraina, lucru, repet, deosebit de grav. Este foarte grav, mai ales că vedeți ceea ce se întâmpla până acum în Ucraina – și noi am discutat de-a lungul acestui an de mai multe ori, era într-un fel o tatonare reciprocă pe front, un avans lent al trupelor rusești, care trebuiau să îndeplinească ordinul lui Putin de cucerire completă a Donbasului, pentru că acesta era obiectivul strategic al Moscovei, dar atât, pentru că se aștepta rezultatul alegerilor din America și abia după aceea urma să se vadă ce întâmplă mai departe. Or, faptul că până la alegerile din Statele Unite, până la a vedea ce se întâmplă mai departe, după ce lumea liberă are un nou lider, trupele nord-coreene intervin nemijlocit în conflictul din nou cu Ucraina, e de o gravitate extraordinară, pentru că sigur că din Coreea de Nord venea spre Rusia o mare cantitate de armament și de muniție, sigur că din Iran venea muniție, veneau rachete, veneau drone. Sigur că din China veneau componente electronice pe diverse canale, datorită cărora să nu poată fi acuzată oficial China că alimentează armata rusă, dar lucrul ăsta se întâmpla și era cunoscut, numai că de data vorbim de trupe, de oameni, de soldați. Și asta, repet, creează o situație foarte dificilă, inclusiv dacă va fi să se discute despre un armistiţiu sau o pace, pentru că nu mai sunt implicate doar le două țări. Iată că apare o implicare directă a unei alte țări, de pe alt continent. Și aici vreți, vă rog să-mi dați voie să subliniez un lucru: în ultimii 300 de ani, cred, pe teritoriul Europei n-a luptat nimeni din afara Europei, cu excepția americanilor și canadienilor. Ori acum vorbim de trupe dintr-o țară asiatică, din extremul Orient, care se află pe teritoriul Europei într-un război european.
Cristian Dumitrașcu: De la Ginghis Han încoace probabil că nu s-a mai întâmplat aşa ceva.
Ştefan Ciochinaru: Nu s-a mai întâmplat, ceea ce este de o gravitate extraordinară, ceea ce naște întrebări cu privire la rolul și la puterea Europei și pune într-o altă lumină încercările unor țări europene de a se clădi ca putere de sine stătătoare. Europa trebuie să-și aibă puterea ei militară, puterea ei de descurajare, puterea ei de negociere politică, pentru că, da, Europa este un uriaș economic, dar este un pitic strategic și lucrul acesta ar trebui să se schimbe și ceea ce se întâmplă în Ucraina și imixtiunea aceasta senină a unei țări din Asia în probleme europene ar trebui să ne îngrijoreze, cel puțin.
Cristian Dumitrașcu: De-abia se stabilizase cumva situația din Orientul Mijlociu, a venit declarația ministrului de externe coreean, nord-coreean, care a spus după, cum bine știți, vom merge până la victoria finală împreună cu Federația Rusă în Ucraina. Apare și această poziție despre care vorbeați, până la urmă, intenția legitimă a sud-coreenilor să trimită sau nu trupe în…
Ştefan Ciochinaru: Nu știu dacă trupe, dar specialiști vor trimite.
Cristian Dumitrașcu:… specialiști. Ne întoarcem la președintele Franței, nu mai departe de, să zicem, nu știu cum, jumătate de an în urmă, poate mai bine, vorbea și Macron despre eventuala mobilizare a Europei pentru a apăra cu trupe Ucraina.
Ştefan Ciochinaru: A vorbit-o și cu două zile în urmă la Budapesta.
Cristian Dumitrașcu: Şi la Budapesta, da.
Ştefan Ciochinaru: A spus de fapt același lucru atunci când a arătat că Europa nu-și poate permite ca Rusia să câștige în Ucraina, Europa și că Europa este datoare să facă absolut tot ce poate, să facă şi imposibilul pentru ca Rusia să nu câștige în Ucraina. Pentru că, domnule Dumitrașcu, dacă Rusia câștigă în Ucraina, atunci nu vom mai avea o Uniune Europeană, nu vom mai putea vorbi de o putere europeană, atunci Europa va fi subsumată acestei mari puteri euroasiatice, lucru pe care Putin îl urmărește, a declarat-o. De acea duce un război hibrid la toate nivelurile în Europa.
Cristian Dumitrașcu: Așa de repede se poate întâmpla asta?
Ştefan Ciochinaru: Nu e nevoie să se întâmple repede. Se întâmplă și pentru faptul că toate țările din Europa Centrală și de Est se vor simți trădate, dacă Ucraina pierde, dacă Ucraina nu are suficient sprijin ca să facă față tăvălugului rusesc, ar fi percepută ca o nouă Ialta. Din nou, Europa Centrală și de Est ar fi sacrificată pentru liniștea și prosperitatea unei părți de Europă îndepărtată în vest, ceea ce nu este acceptabil. În acel moment, pe bună dreptate, țările din partea aceasta a continentului ar zice ‘domnule, dacă asta e situația și dacă suntem atât de ușor abandonați, păi atunci trebuie să ne negociem situația cu această mare putere de tip imperial, această putere agresoare care n-are nicio considerație pentru dreptul internațional și să vedem ce trebuie să facem ca să supraviețuim. Este și motivul pentru care, ați văzut, Orban, Viktor Orban vorbesc, premierul Ungariei strălucea de fericire la reuniunea de zilele trecute de la Budapesta, pentru că în America a câștigat Trump, marele lui prieten, da?, Fundația Heritage, prin care Orban a ținut legătura în permanență cu Trump și cu echipa sa este cea care orchestrează politica americană în momentul de față în jurul lui Trump, deci el se aşteaptă, cum a declarat, după ce a vorbit cu Trump la telefon, să facem lucruri mari împreună. Care ar putea fi lucrurile acestea mari? O Uniune Europeană mai puțin integrată, mai puțin coerentă, mai puțin puternică.
Cristian Dumitrașcu: Că tot ați venit aici cu acțiunea, cum interpretăm viitorul, să zicem, în ultimele șase luni, după ce Donald Trump va fi depus jurământul în ianuarie, nu putem ascunde temerile tuturor europenilor, sau cel puțin ale celor de aici din estul Europei, care au avut precedentul format în primul mandat și care se simt în pericol?

Ştefan Ciochinaru: Alegerea lui Donald Trump a reprezentat o veste foarte bună pentru Budapesta, o veste foarte bună pentru Moscova, o veste foarte proastă pentru Beijing, o veste foarte proastă pentru Bruxelles, pentru Londra. În a doua zi după noaptea alegerilor americane, britanicii s-au întâlnit într-o reuniune de urgență în care au discutat, atenție foarte mare, despre nevoia de a abandona Brexitul, de a se întoarce în Europa, pentru că doar în felul acesta…
Cristian Dumitrașcu: Foarte interesant!
Ştefan Ciochinaru: Ar putea să fie la adăpost de imprevizibilitatea lui Donald Trump. De altfel, presa britanică spune că pentru premierul Starmer este o catastrofă alegerea lui Trump şi pentru Marea Britanie. Așa că, vedeți dumneavoastră, lucrurile sunt foarte delicate. Trump va fi nevoit… Vorbeați de primele șase luni. În primele șase luni, el își face echipa și dă drumul la rezolvarea unor probleme pe care le-a promis. Adică el a promis să rezolve migrația ilegală din Statele Unite, chiar cu prețul deportării a peste 11 milioane de oameni.
Cristian Dumitrașcu: Credeți?
Ştefan Ciochinaru: Nu e vorba de ce cred, este vorba despre ceea ce a promis și va trebui să livreze. Dacă va reuși sau nu depinde și de justiția americană, de de instituțiile americane ș.a.m.d. De asemenea, a promis că în secunda doi îl demite pe procurorul new-yorkez care instrumentează două dosare penale împotriva sa. Cred că la momentul la care noi vorbim, acest procuror deja studiază cum să închidă dosarele, urmăririle penale. De asemenea, el a promis că va rezolva catastrofa economică în care se găsește America și cum va face lucrul acesta? El a și spus. Unu: va reduce taxele, impozitele astfel încât să încurajeze cât mai mult producția. Va încuraja repatrierea unor industrii în Statele Unite ale Americii, care vor fi scutite de taxe și impozite, care taxe și impozite, de fapt, tarife se vor aplica într-un mod care ține de războiul economic, adică pentru produsele europene se va pleca de la 10 și se va ajunge până la 20% tarife de import din Uniunea Europeană, iar pentru produsele chineze până la 60%. Vorbim de 60% creșterea tarifelor. Asta înseamnă războaie economice, adică să nu ne ferim de cuvinte, pentru că ele ne spun care e realitatea. Va face lucrurile acestea, fără îndoială, Trump, dar asta va genera alte probleme. Sigur, se vor crea locuri de muncă. Sigur, economia va accelera în creștere. De altfel, semnalele de pe burse, ați văzut, sunt bune după alegerea lui Trump, au crescut acțiunile, dar va genera probleme sociale foarte mari, pentru că vor fi puțini bani pentru sistemul de sănătate, care oricum este injust și dezechilibrat în America. Vor fi mai puțini bani pentru învățământ, vor fi mai puțini bani pentru programe sociale, de incluziune ș.a.m.d. Or, astea nu se vor vedea imediat, în cele șase luni sau în primul an de care vorbim. Dar în doi ani, în trei ani, ele vor produce rezultate grave și doar o economie foarte performantă ar putea să astupe puțin aceste probleme sociale prin banii mulți care ar veni la oameni. Rămâne de văzut însă dacă va reuși. Proiectul e foarte ambițios, dar ce vreau să spun este că el este obligat să se ocupe de America, ceea ce înseamnă că va avea foarte puțină disponibilitate pentru politica internațională. E posibil ca America să fie prima țară care să se retragă a doua oară din Tratatul de la Paris privind clima. A retras-o Trump o dată, Biden a băgat America la loc în tratat, acum probabil că Trump va scoate din nou Statele Unite din Acordul de la Paris. E posibil. De asemenea, el are o problemă: ca să poată să aibă liniște acasă, el trebuie să închidă două mari probleme externe de războaie calde – Ucraina și Orientul Mijlociu. În Ucraina e clar că va avea loc o negociere cu Moscova şi cu Kievul și va încerca, cum a declarat de altfel Trump, să impună pacea prin forță, prin forța Americii, printr-un ultimatum politic și strategic către cele două state. Ce va presupune asta? Unde… Nu, Trump e un negustor, el e un businessman, el este un tip căruia îi place să negocieze. Ce va negocia, până unde va merge negocierea nu știe nimeni. În momentul de față, apar tot soiul de scenarii.

Eu nu le-aş da o foarte mare credibilitate în acest moment pentru că există și limite până la care poate să meargă negocierea și pe care Donald Trump, în entuziasmul său caracteristic, încă nu le-a descoperit, dar le va descoperi atunci când, vorba lui Putin, în biroul său vor intra niște domni în niște costume impecabile, care îi vor spune: Asta nu se poate, domnule președinte! Rămâne de văzut, deci. Iar în Orientul Mijlociu, în Orientul Mijlociu, vedeți la Ierusalim, Bibi Netanyahu a fost unul dintre cei fericiți pentru alegerea lui Trump. El este un prieten al lui Trump. E clar că se va strânge laţul în jurul Iranului, că vor fi repuse pe tapet Acordurile Abraham, că va fi foarte mult întărită poziția Arabiei Saudite. E foarte posibil ca anul viitor să vedem chiar un acord de pace Arabia Saudită-Israel și probabil să apară chiar un soi de mică piață comună în Orientul Mijlociu. Dar, repet, totul pe încercuirea, îngrădirea Iranului şi pe scoaterea completă din joc a ceea ce înseamnă Hamas, Hezbolah, houthii, adică acei actori proxi ai Iranului.
Cristian Dumitrașcu: La final, pentru astăzi, domnule profesor Ciochinaru, cum ne raportăm noi față de noua situație? Spuneați că una dintre măsuri va fi aceea de a scădea taxele. Se va regăsi asta și în bugetul Armatei Statelor Unite? Pe cale de consecință, noi ar trebui să fim îngrijorați pentru asta?
Ştefan Ciochinaru: Nu, în primul mandat, Trump a mărit bugetul armatei americane și cred că va face același lucru și acum. Nu uitați că în spatele lui s-a aflat Lockheed, nu uitați că în spatele lui s-a aflat Boeing, deci mari producători de armament americani au fost în spatele campaniei electorale a lui Donald Trump. Ei vor fi în continuare acolo. El are o puternică susținere din această zonă. Nu, bugetul armatei americane sunt aproape convins că va fi majorat. Nu uitați cuvintele pe care le-a spus despre noua stea în ascensiune Elon Musk. Și când relata dialogul lui cu Elon Musk și îl întreba pe Elon Musk: Mai poate să facă cineva în America ce faci tu? Nu. Mai poate să facă cineva în lume, ce faci tu? Nu. Foarte bine, atunci te susținem. Trebuie să avem grijă de geniile noastre. Aceasta este optica, deci, dimpotrivă, va băga mai mulți bani în înzestrarea armatei americane, astfel încât superioritatea acesteia să fie incontestabilă. Asta este de așteptat. În ce ne privește pe noi, politica Statelor Unite față de flancul estic, față de ceea ce este, în momentul de față, prima linie de apărare a NATO şi a lumii libere se face în Congres, se face la Casa Albă, dar se face mai ales la Pentagon. Acolo unde nu se joacă nimeni, acolo unde este vorba de forțe militare, de echipamente de sute, mii de miliarde, acolo nu ne jucăm, acolo punem piesele pe tablă ca la șah și gândim cu șapte mutări înainte, cu şapte ani înainte, cu opt ani înainte nu se schimbă lucrurile. Nu aici se vor schimba lucrurile. Noi trebuie să fim atenți, dacă vreți, în această abordare tranzacționistă a lui Donald Trump, să fim atenți la ce se întâmplă în Moldova, la alegerile care vor avea loc anul viitor în Moldova și unde e foarte important cine va face guvernul. Noi trebuie să fim foarte atenți la ce se întâmplă cu forțele iliberale din jurul României, care s-ar putea să simtă un vânt puternic în pânze şi să facă unele gesturi mai puțin fair-play față de colegii europeni. La aceste lucruri trebuie să fim atenți, dar cred că, până la urmă, lecția poloneză e cea mai importantă pentru noi. Până să ne ajute alții, trebuie să vedem cum ne ajutăm singuri și cred că ceea ce ar trebui să facem ar fi să ne pregătim, și să ne pregătim și să ne pregătim 24 de ore din 24, şapte zile din șapte, 12 luni pe an pentru a fi mai puternici, pentru a fi mai rezilienți și pentru a fi, dacă vreţi, mai coezivi, din punct de vedere național.
Cristian Dumitrașcu: Domnule profesor Cochinaru vă mulțumesc mult pentru interviu în această dimineață și vă mai așteptăm!

Ştefan Ciochinaru: Cu multă plăcere!

Ileana Rotaru: Copiii din ziua de astăzi învață înțelegând conceptele la modul practic, utilitar, pragmatic

Publicat de prosavioleta, 8 octombrie 2024, 17:28

Cristian Dumitrașcu: Doamnă profesor Ileana Rotaru, bine ați venit!
Ileana Rotaru: Mulțumesc frumos pentru invitație!
Cristian Dumitrașcu: Unul dintre subiectele pe care știu că le-ați abordat cu obstinație în cursuri este legat de fake news.
Ileana Rotaru: Din punctul meu de vedere, apropo de subiectul acesta pe care îl abordez cu studenții, nu putea să fie predat decât de către cineva care practic înțelege instituția în sine și felul în care funcționează, de fapt, astfel de instituții cum este instituția Ministerului Apărării Naționale. Apropierea pe care o are un civil de astfel de instituții este foarte importantă, pentru că vine cu o privire critică, câteodată cu o privire analitică, dar în același timp se creează o conexiune legată de tipul de comunicare instituțional, internă și, desigur, externă. Necunoscând astfel de lucruri, nu poți să le predai sau să vorbești tinerilor fără să-ți adaptezi un discurs și fără să-ți adaptezi un nivel al limbajului, astfel încât să poți să abordezi subiecte sensibile pentru actorii politici instituționali, care câteodată pot să fie mai puțin interesante pentru ei. Am încercat să discutăm până la urmă și să încercăm să apropiem aceste elemente care sunt poate de importanță nu doar națională, în momentul de față, ci și internațională, lucruri pe care tinerii nu le consideră foarte apropiate lor și chiar manifestă o formă de oboseală informațională vizavi de toate lucrurile acestea pe care le-au tot auzit și care tot au fost puse în agenda publică în perioada pandemiei și acum, în perioada războiului din Ucraina, și cu tot ceea ce se întâmplă acum, vedem, și în Orientul Mijlociu și în alte colțuri ale lumii. Prin urmare, să discuți cu tinerii între 18 și 22-24 de ani, repet, din instituții de învățământ civile, pe teme legate de război informațional, război hibrid, război cognitiv, algoritmii informaționali, inteligență generativă artificială, cyber-intelligence, cyber-hate și toate formele acestea care sunt din ce în ce mai diverse și din ce în ce mai puternice, până la urmă, repet, la nivelul efectelor și la nivelul audiențelor, cu siguranță că doar poate anumite aspecte sunt de interes pentru ei sau doar au auzit sau s-au informat, atunci când au avut nevoie, dintr-o anumită sursă sau din anumite lucruri, dar nu le conștientizează, repet, la nivelul vieții de zi cu zi și al impactului. Or, cum transformi un astfel de mesaj, cum transformi un astfel de conținut, până la urmă, care este extrem de greu, extrem de puternic conștientizat, cum spuneam, de structurile instituționale ale statului român, ale Uniunii Europene, ale NATO, la nivelul de înțelegere al tinerilor este, într-adevăr, un efort considerabil.
Cristian Dumitrașcu: Mi se pare că aveți o misiune foarte importantă. Este, cred, foarte greu să decriptați această oboseală informațională despre care spuneați și să clasificați temele importante pe care ați putea marșa atunci când aveți o situație cu, nu știu, opt teme care sunt mai importante și pe care este bine să mergeți ca să câștigați meciul, să aduceți tinerii studenți în zona de interes și să-i câștigăm pentru viitor.
Ileana Rotaru: Nu este vorba despre un câștig ca atare, ci este vorba efectiv, din punctul meu de vedere, de un activism civic, mai degrabă. Or, felul formal în care toate elementele legate de cetățenie, de instituții europene, de istorie chiar, pentru că sunt elemente care sunt profund fundamentate pe un anumit background cultural-istoric de-a lungul procesului educațional constituie, din punctul meu de vedere, elemente fundamentale într-un astfel de demers, pentru că s-au făcut formal, și copiii din ziua de astăzi – probabil și noi eram la fel – învață învățând, învață jucând, învață lucrând, înțelegând termenii respectivi, conceptele respective la modul practic, utilitar, pragmatic. N-o să-l intereseze, de exemplu, subiecte legate de ce face NATO, dacă nu este conștient că el are un cuvânt de spus în NATO, dar nu i s-a explicat cum ajunge cuvântul lui să fie cunoscut în NATO.
Cristian Dumitrașcu: Deci nu ajunge doar faptul că el știe că NATO e important că îi apără, ci este la fel de important să știe că are un cuvânt de spus acolo.
Ileana Rotaru: Exact. Şi felul în care acest proces de luare a deciziei, până la urmă, este important și el poate să înțeleagă și poate să observe că este la fel de important cuvântul lui ca al oricărui alt cetățean al țării, chiar dacă nu-l interesează să participe fizic, intrând ca voluntar în Armata României, ci înțelegând că felul în care își desfășoară studiile, felul în care ajunge să lucreze în România sau oriunde în altă parte în Europa sau în lume contribuie într-o formă sau alta la dezvoltarea unei culturi de securitate, a unei culturi democratice, a unei forme de înțelegere a unor mecanisme politice care sunt în interesul cetățeanului și promovează un set de valori extrem de importante și bine legitimate de-a lungul istoriei. Iată că am trăit o perioadă foarte lungă de pace și securitate în Europa. Lucrurile acesta și felul în care nu noi stabilim aceste teme, adică știm că sunt elemente legate de dezinformare… – de exemplu, faptul că avem studiile naționale publice reprezentative care ne spun că, de exemplu, oamenii conștientizează că sunt supuși acestui proces de dezinformare, că mass-media poartă vina principală legată de răspândirea informațiilor false, dar în același timp vrem să vedem mai profund care este profilul, unde sunt lucrurile acestea, ce se întâmplă. Şi am plecat de la studii sociologice particulare, la analize de nevoi, la discuții în zona interviurilor, focus-grupurilor, la discuții calitative, ca să putem să înțelegem până la urmă unde, cum se informează, când și care sunt, de fapt, nevoile lor de informare legate de aspectele acestea, atunci când vorbim de spațiul public și de ecosistemul lor informațional.
Cristian Dumitrașcu:  Vă mulțumesc!
Ileana Rotaru: Vă mulțumesc și eu!

Silviu Gimiga: Noi construim și acele lucruri pe care le construim rămân pentru viitor

Publicat de prosavioleta, 1 octombrie 2024, 11:20

Cristian Dumitrașcu: Domnule colonel Gimiga, nu doar pentru că acum, în septembrie, s-au împlinit 50 de ani de la inaugurarea drumului vestit Transfăgărășan, vom vorbi despre arma geniu, sunt destul de puțini oameni care știu că, de fapt, acest drum a fost în mare parte realizat de către geniștii militari. Începem invers. Începem de azi și vom vorbi despre ce a fost acum 50 de ani. Ce înseamnă astăzi arma geniu?
Silviu Gimiga: În general, este o armă greu de accesat de către militari, deoarece nu înseamnă numai ordine și disciplină, ci și inginerie, anumite cunoștințe din toate domeniile chimiei, biologiei și altor materii pe care le facem în colegiile și academiile militare. Militarii geniști sunt o armă de sprijin de luptă și de-a lungul timpului au fost implicați în majoritatea activităților de amploare desfășurate de Armata României pentru țara noastră. Și mă refer aici, după Transfăgărășan, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului, la unul din tronsoanele Autostrăzii Soarelui, la construirea metroului bucureștean și a altor drumuri de importanță deosebită, care erau considerate, și sunt și astăzi, infrastructuri strategice neapărat necesare pentru apărarea colectivă a țării. Arma geniu primește misiuni din ce în ce mai complexe, care poate nu se văd ca acelea din trecut, dar ajută foarte mult la desfășurarea activităților Armatei României pentru obiectivele la care este angrenată, și mă refer aici la pandemia de COVID, unde am construit un spital militar în 2 săptămâni, cu efortul mai multor structuri, am construit o bază militară, să zicem așa, asemănătoare teatrelor de operații Afganistan și Irak, unde majoritatea militarilor implicați în acea lucrare au desfășurat misiuni complexe de-a lungul timpului; crearea unor noi unități militare în care ne antrenăm alături de militarii parteneri din Alianța NATO, și mă refer aici la Poligoanele Cincu, Smârdan de la Galați, Poligonul Babadag.
Cristian Dumitrașcu:  Este un episod pe care ni-l propunem, în care să vorbim și despre prezent, dar și despre trecut, despre tradiție, pentru că la armată, și nu doar, tradiția este cea de care și în care ne ancorăm, ceremonia care a fost acum câteva zile la Poarta Geniștilor și la Poarta Întâlnirii, acolo unde colegul meu colonelul Florin Șperlea, redactorul-șef al ‘Observatorului Militar’, a vorbit cu câțiva dintre artizanii, din păcate, din ce în ce mai puțini, dintre artizanii construirii Transfăgărășanului și revenim.

Vince Deszo: Unitatea noastră, din care am făcut parte, a venit în 19 ianuarie 1971 cu 25 de cadre, din care mai trăim eu şi domnul colonel Coman, care am lucrat direct cu utilajele. Era un comandant de pluton la utilaje. Fiind condiții grele, era necesar ca să fie atacat din două părți – și din partea de sud, și din partea de nord. Utilajele nu se puteau aduce decât prin demontare în partea de jos, iar pe partea de sus cu mecanici și montam la loc și dădeam drumul la producție. Toate au fost numai utilaje românești. Aici ce s-a făcut prototipul buldozere 6500. În ’73 a venit o delegație din Polonia și când a văzut în ce condiții se lucrează, a făcut contract imediat acolo jos, la hotel – 300 de buldozere.
Nicolae Coman: Colonel Coman Nicolae. A fost foarte greu, nicăieri, în tot parcursul Transfăgărășanului, nu găsesc sector așa de greu. În partea cealaltă era efectiv prăpastie și la mijlocul prăpastiei, pe coasta aia trebuia să deschidem drumul. Când au reușit să urce buldozerele să se întâlnească ele, lamă în lamă, atunci am fost bucuroși și am știut că am deschis drumul. Au aflat și cei de jos, pentru că a fost o bucurie și am strigat „Ura” de aici, cred că o jumătate de oră. Am comandat o companie de la Batalionul de Pionieri, plus întăririle cu tehnică de la celelalte subunități. Și aici am rămas 2 ani. I-am spus la nepotul meu, care are acum 20 de ani, i-am spus: „Frăție, nu poți să vii cu mine acum, dar gândește-te la împlinirea a 100 de ani, vei avea 70, și să vii să le povestești celor care participă că bunicul tău a deschis drumul în sectorul Poarta Întâlnirii.
Cristian Dumitrașcu: Am revenit aici, în studioul Agenției Media a Armatei. Domnule colonel Gimiga, Armata României, în ultimii 15 ani, a cunoscut în sfârșit o dezvoltare din punctul ăsta de vedere. Este absolut vizibilă înzestrarea pe care o are armata. Se întâmplă și în arma geniu?
Silviu Gimiga: Sigur că da. O serie de militari îmbrățișează arma geniu pentru complexitatea ei și normal că acești oameni, inteligenți aș spune eu, fac orice este posibil pentru a atrage fonduri financiare pentru a achiziționa tehnică și tehnologie, astfel încât să fim interoperabili cu celelalte armate din cadrul Alianței, în special cu unitățile militare din arma geniu. Avem programe majore la nivelul Statului Major al Forțelor Terestre care funcționează, avem un program de mare vizibilitate la nivelul Alianței NATO, unde avem un reprezentant care negociază posibilitatea achiziționării împreună a tehnologiilor emergente existente pe piața mondială și cred că suntem pe un tren ascendent, astfel încât noua generație de geniști să beneficieze de tehnologii mult mai performante chiar decât cele pe care le avem acum.
Cristian Dumitrașcu:  Este un concept interesant, pentru că arma geniu este una costisitoare și pentru că sunt utilaje care implică mari costuri, ați spus că e un plan de achiziție împreună, la nivel NATO.
Silviu Gimiga: Da.

Cristian Dumitrașcu:  Este și motivul pentru care aveți întâlniri destul de dese la nivelul Alianței, în diferite țări europene, cu specialiștii din NATO. Care a fost ultima întâlnire și cea mai, să zicem, interesantă din punctul dumneavoastră de vedere?
Silviu Gimiga: În fiecare an, reprezentantul armei geniu, și anume comandantul Brigăzii 10 Geniu, participă la un seminar de profil cu geniștii responsabili din fiecare țară membră NATO, unde se discută despre posibilitatea punerii împreună a tehnicii și tehnologiilor de geniu, astfel încât, în cazul unei amenințări asupra granițelor Alianței NATO, împreună să reușim să învingem, să acoperim toate cele patru domenii complexe ale armei geniu, și anume mobilitate, contra-mobilitate, menținerea capacității operaționale a trupelor, precum și sprijinul de geniu general al tuturor forțelor.
Cristian Dumitrașcu: Sprijinul de geniu general al tuturor forțelor – vă rog să dezvoltați!
Silviu Gimiga: Sprijin de geniu general înseamnă construirea unui spital ROL 2, așa cum am discutat mai devreme, înseamnă construirea de drumuri necesare asigurării mișcării forțelor pe câmpul de luptă, înseamnă instalarea unor poduri provizorii pentru trecerea marilor forțe luptătoare pe câmpul de luptă, precum și construirea de platforme, parcări și tot ceea ce este necesar pentru cartiruirea trupelor în caz de nevoie.
Cristian Dumitrașcu:  Ce lecții învățate sunt pentru geniști din războiul din Ucraina?
Silviu Gimiga: Foarte multe. E momentul să le introducem în regulamentele și manualele militare ale armei geniu. Sunt multe probleme pe linie de asigurare a mobilității, de asigurare a contra-mobilității, lucruri pe care nu le-am învățat din regulamente sau de la profesorii din academii sau colegii militare.
Cristian Dumitrașcu:  Sau nici măcar din lecțiile celui de-Al Doilea Război Mondial, de la care au trecut, iată, 80 de ani.
Silviu Gimiga: Îmbinarea acelor lecții identificate cu ceea ce am învățat noi cred că ne va aduce o plusvaloare într-un eventual conflict sau amenințare pe care o vom traversa vreodată.
Cristian Dumitrașcu:  Mie mi se pare, din ce-mi spuneți, că arma geniu e o armă atât de specială și de specializată încât selecția pare a fi, poate, cel mai greu de dus la bun sfârșit. Adică aveți nevoie de oameni specializați în domenii pe care nu le prea mai regăsim în România, pentru că știm că forța de muncă a plecat și ea în zone mai bine plătite.
Silviu Gimiga: În Academia Forțelor Terestre de la Sibiu, militarii de anul trei aleg această armă tocmai pentru complexitatea provocărilor cu care se vor confrunta în viitor și pentru faptul că această unică brigadă de geniu îți oferă niște satisfacții pe care la alte arme poate nu le întâlneşti. Și mă refer aici la infrastructura la care participi ca om care pune umărul la treabă și rămâne ceva în urma lui. Noi suntem una din armele care construim și acele lucruri pe care le construim rămân pentru viitor.
Cristian Dumitrașcu: Pentru că suntem la finalul interviului, nu pot să nu vă întreb despre faptul că sunteți o brigadă unică în Armata României și că aveți subunități, aveți un batalion subordonat în capătul celălalt de țară, de la Brăila, de unde este brigada, până la Satu Mare, la Batalionul Tisa, sunt o mulțime de kilometri.
Silviu Gimiga: Aș zice că suntem mândri pentru faptul că suntem responsabili cu asigurarea sprijinului de geniu în toată România. Avem unități subordonate la Satu Mare, Alba Iulia, București și Brăila. În plus, avem în coordonare și direcționare și batalioane în alte localități, precum Deva, Buzău, pe care le coordonăm și cooperăm astfel încât toate lucrările de infrastructură necesare să se desfășoare în volum complet, la timp și de calitate. Când am ales această armă, am știut că este complexă, am știut că este posibil să lucrăm la lucrări de artă, ca și Transfăgărășanul, Canalul Dunărea-Marea Neagă sau Palatul Parlamentului. Fiecare dintre noi, când am ales, ne-am asumat o anumită responsabilitate. Și eu, personal, până acum nu am întâlnit pe cineva care să se plângă de acest lucru.
Cristian Dumitrașcu:  La final, ce pledoarie ați avea pentru tinerii care să zicem că s-ar putea gândi să bată la porțile Academiei de la Sibiu, Academiei Forțelor Terestre, sau la porțile altor instituții care pregătesc geniști?
Silviu Gimiga: Un tânăr militar ar trebui să aleagă arma geniu pentru că poate fi repartizat oriunde pe teritoriul național și poate că va primi repartiția acolo unde își dorește, are posibilitatea să-și dezvolte viața personală prin beneficiile pe care le câștigă. Cred că te simți împlinit atunci când poți să-ţi sprijini colegii din forțele luptătoare. Aș vrea să închei cu mottoul „Luptăm acolo unde ni se cere și învingem acolo unde luptăm”.

Angel Tîlvăr: “Avem procedurile necesare, urmărim cu mare atenție și suntem pregătiți în orice moment să intervenim”

Publicat de gabrielasaksa, 17 septembrie 2024, 12:09

Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru Tîlvăr, vă mulțumim pentru acest interviu exclusiv.
Angel Tîlvăr: Şi eu vă mulțumesc!
Cristian Dumitrașcu: De la ultima noastră întâlnire, lucruri noi petrecute în această zonă foarte sensibilă și foarte importantă.
Angel Tîlvăr: Proximitatea războiului creează provocări în ceea ce privește felul în care comunicăm și felul în care situațiile care apar și situații pe care toată lumea le cunoaștem, referitoare la căderea de resturi de drone sau iată, săptămâna trecută, faptul că o dronă a pătruns pe teritoriul național, după care a ieșit de pe teritoriul național, sunt, așa cum spuneam, provocări la care noi, armata, împreună și cu alte instituții din sistemul național de ordine publică și siguranța națională ne aplecăm asupra acestor probleme. De fapt, forțat spus ne aplecăm, avem procedurile necesare și urmărim cu mare atenție și suntem pregătiți în orice moment să intervenim. Am avut și pe această temă, pentru că a fost pentru prima dată când o alarmă a fost dată într-un oraș care până acum nu avusese o astfel de situație, dar am preferat să…, de fapt ISU sunt cei că dat alarma, dar noi am furnizat elementele care să genereze această decizie. A fost pentru prima dată când și la Constanța a sunat alarma și lucrul acesta normal că a generat o anumită preocupare.
Cristian Dumitrașcu: Ce ne puteți spune în plus față de ce s-a discutat la Comisia de apărare din Senat despre această problemă pe care oamenii o văd poate mai mare decât e sau poate că este o problemă foarte reală din punctul de vedere al acestui demers legislativ care ține de dumneavoastră, de guvern și în primul rând de Ministerul Apărării?
Angel Tîlvăr: Așa cum am mai spus, proximitatea războiului a generat și în România, ca și în Polonia, ca și în Letonia, ca și în alte țări, a generat preocupări atât ale factorilor de decizii, atât ale guvern, cât și ale populației. Ca urmare a acestei situații, evident, situație pe care noi am manageriat-o cât se poate de bine din punct de vedere al procedurilor pe care le avem și din punct de vedere, și aici îmi permit să subliniez, al faptului că face parte dintr-o alianță, iar lucrurile pe care le facem sunt în acord și împreună cu aliații noștri pot să vă spun și nu cred că spun un lucru cu nivel mare de confidențialitate, în timp real, și noi și aliații noștri văd ceea ce se întâmplă pe teritoriul național. Am văzut drona de când a intrat, am avut în aer echipamente F-16 care au urmărit. Dacă ar fi fost elemente de analiză care să ducă la intenție sau la faptul că drona respectivă intenționa să lovească, am fi luat măsurile care sunt necesare în astfel de situații. Deci nu s-a pus problema ca să existe un element de pericol pe care noi să nu-l putem administra. Deci dau acest mesaj clar, ca să anulez cumva speculațiile care s-au făcut, că nu suntem pregătiți. Au fost și discuții la parlament, discuții care au fost gândite dinainte de vacanța parlamentară, pentru că noi în mod obișnuit ne întâlnim cu membrii comisiilor de apărare. Îmi place să cred că suntem ministerul care are cele mai multe întâlniri cu comisiile de resort din Parlamentul României. De data aceasta discuția, care a fost una tehnică și aici îmi permit să clarific un lucru, s-a speculat în spațiul public că prezența mea acolo era așteptată.
Cristian Dumitrașcu: Urma să să întreb despre asta.
Angel Tîlvăr: Prezența mea acolo era așteptată și că dintr-un motiv sau altul nu am fost acolo. Vreau să vă spun că eu am avut o discuție cu președinta Comisiei din Senat, care mi-a spus cine dorește să participe la acea discuție, lucru care s-a și întâmplat. Deci nu s-a pus problema în niciun moment ca eu să fiu chemat la vreo audiere, nici măcar nu a fost o audiere acolo, a fost o discuție tehnică, o discuție specializată, unde în mod normal, dat fiind faptul că se discuta de proceduri, era normal ca să participe cei care știu cel mai bine aceste proceduri. Deci, din acest punct de vedere, vreau să fie clar că nu s-a pus problema să nu mă duc acolo. De fapt, dacă veți urmări istoricul activității mele, veți vedea că am răspuns întotdeauna pozitiv la toate solicitările de întâlnire cu mine din punct de vedere al parlamentarilor, am participat la toate discuțiile cu rezerviștii militari, am fost la ora guvernului atunci când mi s-a solicitat. Deci n-am avut niciun moment în care să nu onorez o astfel de invitație. Deci voiam să arific lucrurile acestea pentru că s-au speculat.
Cristian Dumitrașcu: Da și evident că doamna Pauliuc a fost întrebată…
Angel Tîlvăr: Da, dar cred că și domnia sa /…/.
Cristian Dumitrașcu: În afară de faptul că au fost discuții tehnice, a fost întrebată despre acest demers legislativ și domnia sa a îndreptat presa, opinia publică către dumneavoastră.
Angel Tîlvăr: Către Ministrul Apărării Naţionale.
Cristian Dumitrașcu: Către Ministrul Apărării Naţionale.
Angel Tîlvăr: Este evident că orice demers este făcut, fie prin inițiativă parlamentară, şi anul trecut și anul acesta în primăvară, noi am avut proiecte pe care le-am trimis spre consultare la parlament, chiar la comisiile de specialitate. Între timp se dorește ca Ministerul Apărării să facă această inițiativă, lucru pe care Ministerul Apărere l-a și făcut. Așa că legile despre care se vorbește sunt conform legislației statului român, pe parcurs de avizare. Deci vreau să vă spun că la ora actuală nu cred că mai există vreo lege în Ministerul Apărării Naționale. Dacă vorbim de legile despre care s-a discutat ieri la comisie, mă bucur că discuția a avut ieri loc, pentru că decizia care s-a și comunicat public a fost să se încerce o… nu neapărat o presiune, o convingere a celor care sunt pe circuitul de avizare, pentru că așa funcționează lucrurile.
Cristian Dumitrașcu: O grăbire poate.
Angel Tîlvăr: O grăbire poate, dar grăbirea să știți că este făcută, pentru că avizarea nu înseamnă doar o semnare, înseamnă întregul document studiat de instituția respectivă, care oferă o perspectivă proprie asupra conținutului documentului, cu observații, cu reveniri, cu procese de reflecție. Deci, lucrurile nu sunt atât de simple. Dar vreau să clarific un lucru: faptul că aceste legi care au ca scop să clarifice lucruri, nu să fie un început. Armata României știe ce are de făcut, Armata României împreună cu aliații știu ce au de făcut, deci nu se pune problema în absența acestor legi suntem văduviți de dreptul de a ne apăra.
Cristian Dumitrașcu: Important.
Angel Tîlvăr: Vreau să vă spun: este important și vreau să vă spun că în situații asemănătoare, că România nu este singura țară în care au fost drone, care au intrat și au ieșit, așa cum nu este singura țară unde au căzut elemente de origine militară.
Cristian Dumitrașcu: Ştim cu toții, Polonia.
Angel Tîlvăr: Ştim foarte bine, în toate țările să știți că s-a procedat la fel, s-a făcut evaluare împreună cu aliații dacă respectivul echipament sau respectiva țintă sau cum vreţ să o numim – vector ș.a.m.d. – dacă dă elemente de intenție, de lovire, după care s-au luat deciziile în consecință, care au fost până acum în cvaziunanimitatea lor, decizia de a nu le angaja, pentru că este important ca în cazul unui angajament să vedem și unde cad și ce pagube pot produce în caz că ele, prin cădere, ating infrastructură civilă ș.a.m.d. Deci vreau să dau din nou și poate sunt repetitiv, lucrurile nu au stat la voia întâmplării și nu stau la voia întâmplării și cred că este un mesaj pe care e bine să-l dau cu subiect și predicat.
Cristian Dumitrașcu: Totuși, un termen ar fi…
Angel Tîlvăr:  Eu am dorit că ieri am avut o întâlnire cu mai mulți ziariști atunci când am fost la ședința de guvern. Apropo, întâlnirea la care mi se reproșa că nu am participat coincidea cu ședința de guvern unde trebuia să discutăm despre creșterea plafonului de impozitare pentru pensiile militarilor. Eu cred că ministrul apărării avea toate motivele din lume să fie acolo. Dar, repet, la întâlnirea de la Parlament, prezența ministrului apărării nu era așteptată, pentru că nu…
Cristian Dumitrașcu: /…/ tehnică.
Angel Tîlvăr: Sigur, nu fusese o astfel de discuție și mă bucur că și președinta comisiei, la ieșirea la întâlnirea cu presa, a confirmat acest lucru.
Cristian Dumitrașcu: Aici poate că ar fi important să reafirmați această colaborare pe această speță a apărării, spațiul aerian. Încă o dată și s-a mai spus acolo este o decizie nu doar a României, este coordonată cu NATO, cu toate țările.
Angel Tîlvăr: Categoric! Și vreau să vă mai spun un lucru, un lucru pe care l-am mai spus și îmi cer scuze ascultătorilor care poate m-au mai auzit spunând acest lucru, dar simt nevoia să vă spun, pentru că și eu mă mândresc cu faptul că, pe lângă prezența militarilor străini, a piloților străini pentru activități de poliție aeriană în România, și România, la rândul ei, ținând seama de planurile NATO, face activități de poliție aeriană, eu însumi întâlnindu-mă cu militarii noștri, atunci când, în perioada summit-ului de la Vilnius, militarii români făceau poliția aeriană pe Baltica. Deci, lucrurile sunt într-o noimă și, dacă vreți, sunt într-o rigoare presupusă de planuri și îmi place să cred că până acum ne-am făcut datoria. Singurul lucru care mă preocupă în mod deosebit, pentru că să știți că la Ministerul Apărării sunt tot felul de provocări zilnice, aproape, dar în mod deosebit sunt preocupat de resturile de drone care cad și care, din nefericire, cred că vor continua să mai cadă. Nu știu dacă intensitatea va fi aceeași sau cadența aceeași, dar faptul că Rusia, în mod neprovocat, atacă o țară suverană și atacă infrastructura portuară, civilă, subliniez: civilă, justifică apărarea pe care ucrainienii o angajează pentru a-și proteja teritoriul național și elementele de infrastructură, din nefericire, bucăți sau resturi din aceste drone cad și pe teritoriul național, lucru care ne preocupă și care stârnește îngrijorare. Vreau să vă spun că Ministerul Apărării în acest sens, nu de acum, ci după lecția învățată de la prima situație de acest gen, care a fost cred că pe 5 septembrie anul trecut, am mărit și prezența noastră acolo, și numărul de posturi de observații, și numărul de patrule. Avem elemente de vigilență sporită, echipamente care să aibă un nivel de detecție mai bun. Dar și aici vreau să subliniez: orice echipament, oricât ar fi de performant, are limitările lui în ceea ce privește altitudinea și trebuie să țineți seama de elementele de relief, de elementele de ecranare ș.a.m.d. Deci este un lucru care ne preocupă pe noi la Ministerul Apărării Naționale foarte mult și facem tot ce ține de noi ca să minimizăm pe cât putem posibile efecte. Dar nu suntem singuri. Lucrăm și cu alte structuri ale statului român, cu alte instituții cu care avem protocoale activate și proceduri care iată că funcționează, pentru că de fiecare dată când am avut astfel de situații deja știm exact ce avem de făcut, fiecare ce are de făcut în așa fel încât să evaluăm…
Cristian Dumitrașcu: Sunt lecții învățate.                                                                                                        Angel Tîlvăr: Sigur că da.                                                                                                                Cristian Dumitrașcu: Un ultim subiect, exclusiv din ce înțeleg, ați amintit mai devreme despre Serviciul de Poliție Aeriană.
Angel Tîlvăr: Da.
Cristian Dumitrașcu: O întâlnire cu ministrul apărării ucrainean, cu omologul dumneavoastră.
Angel Tîlvăr: Nu este vorba de o întâlnire, este vorba de o convorbire telefonică. Vreau să spun că convorbiri telefonice cu omologii mei am în mod obișnuit. Acum 2 săptămâni, cred, am vorbit cu secretarul de stat american. După ce am avut situația cu intrarea dronei pe teritoriul național, cea care a și ieșit și a fost urmărită de noi pe toată perioada, am discutat cu omologul meu leton, pentru că și ei avut aceeași situație. Și vreau să vă spun că săptămâna viitoare voi organiza și voi fi gazda reuniunii B9, unde din nou vom aborda aceste probleme pentru a le trata într-o manieră unitară și integrată. Nu în ultimul rând, aș vrea să vă spun că marți dimineață, la ambasadorul nostru la Bruxelles, la NATO, a solicitat un proces de reflecție, așa este termenul consacrat în cadrul NATO, un proces de reflecție care înseamnă mai mult decât reflecție, înseamnă un proces de evaluare serioasă pentru a decide măsuri suplimentare sau măsuri care să fie în acord cu realitățile care țin de războiul din Ucraina. A avut susținerea colegilor din cadrul reuniunii și ne așteptăm ca și la nivel de NATO să fie un proces care să ne ajute să luăm cele mai bune decizii pentru a ne apăra cetățenii. În acest sens, și convorbirea mea telefonică cu domnul Umerov, cu omologul meu din Ucraina, are ca scop tot un schimb de opinii, pe situație și pe felul în care noi putem ajuta, pentru că Ucraina a primit din partea României, încă din prima zi, un sprijin, așa cum a făcut-o și alte țări din lumea democratică. Și cred că așa se cuvine, ținând seama de vocația poporului român de a fi solidar cu cei aflați la nevoie.
Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru Angel Tîlvăr, vă mulțumesc în numele ascultătorilor.
Angel Tîlvăr: Și eu vă mulțumesc pentru faptul că găsiți de cuviință să oferiți ascultătorilor informații legate de activitatea Ministerului Apărării. Și pentru mine este important că prin intermediul meu și prin intermediul dumneavoastră ajung în felul în care noi le formulăm. Vă mulțumesc și urez tuturor celor care ne ascultă sănătate.
Cristian Dumitrașcu: Vă mulțumesc.

Anatolie Nosatîi: Nu mai trăim acel lux de pace, stabilitate și o încredere că nu poate fi zguduită Europa de războaie sau alte provocări

Publicat de prosavioleta, 10 septembrie 2024, 08:20

Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru, este un fel de a spune bine ați venit, că de fapt noi am venit de la București și vă mulțumim pentru această premieră, este prima ediție a „Interviului săptămânii” realizată la Chișinău, aici, în sediul Ministerului Apărării.

Anatolie Nosatîi: Mulțumesc frumos pentru invitație.

Cristian Dumitrașcu: Sunteți într-o funcție care nu-i ușoară deloc, într-o perioadă care nu este deloc una care să relaxeze cumva nici opinia publică, nici ceea ce aveți dumneavoastră de făcut. Pentru că suntem chiar de Ziua Armatei Moldovei, care e starea de spirit a militarilor și a opiniei publice față de siguranța pe care o furnizează armata, până la urmă, pentru ei?

Anatolie Nosatîi: Această situație pe care o trăim acum cu toții ne face să fim mai mobilizați și mai dedicați profesiei pe care o avem, să luăm lucrurile în serios și să lucrăm în interesul cetățeanului, să lucrăm în interesul dezvoltării acelor capabilități care ar asigura pacea, securitatea și stabilitatea.

Cristian Dumitrașcu: Este ceea ce am remarcat la ceremonia de mai devreme, unde a fost invitată și doamna președinte Maia Sandu, în care am auzit de mai multe ori: „suntem pregătiți să ne instruim pentru a asigura securitatea cetățeanului” și sintagma asta este una mult mai adevărată aici, în Moldova, pentru că sunt provocările pe care le știm cu toții. V-aș întreba despre felul în care este percepută armata de către civili, Armata Moldovei?

Anatolie Nosatîi: Pregătirea militarilor este o preocupare permanentă. Reieșind din circumstanțele de securitate și dispoziția geografică, aflându-ne în vecinătatea unui război nejustificat lansat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, ne face ca lucrul care ni-l facem, să-l concentrăm pe o activitate concretă și mai rapidă pentru a consolida acea capacitate de apărare de care avem nevoie. Cu regret, paradigma de securitate s-a schimbat radical. Nu mai trăim acel lux de pace, stabilitate și o încredere că nu poate fi zguduită Europa de războaie sau alte provocări. Aceasta ne-a făcut ca să lucrăm împreună cu partenerii, să ne consolidăm capacitatea noastră națională pentru a atrage o atenție mai sporită la modernizarea și transformarea Armatei Naționale. Lecțiile învățate, analiza schimbărilor din ultima perioadă ne face ca să orientăm acele resurse care le avem și care ni le oferă partenerii pentru a atinge obiectivele de interoperabilitate și standardizare, pentru a fi capabili să ne instruim și să activăm în comun. În primul rând pentru a da acel spirit de încredere de care cetățenii au nevoie în această perioadă, cum ați menționat, și reieșind din celelalte provocări.

Cristian Dumitrașcu: Am vorbit cu câțiva militari și mi-au spus care este ritmul de instruire, care este implicarea lor în această reformă accelerată. M-am uitat la ei și am văzut Armata Română în urmă cu câțiva ani, în care și noi am fost implicați într-o reformă, dar parcă, și o să vă rog să-mi spuneți dacă eu greșesc, mi se pare că altă șansă nu este acum decât să concentrați această reformă la două-trei viteze mai mult decât am făcut-o noi, România, având în vedere contextul, având în vedere perioada.

Anatolie Nosatîi: Aceasta am și făcut-o, am revizuit documentele de planificare strategice. După câte cunoașteți, chiar și avem o nouă strategie națională de apărare. Am elaborat strategia securității naționale și suntem la finalizarea strategiei militare.

Documentele acestea strategice ne permit să ajustăm structura armatei și capabilitățile de care avem nevoie, precum corelarea cu planul de modernizare și dezvoltare. Am grăbit timpul de instruiri, o facem folosind resursele disponibile, dar la fel și colaborarea cu partenerii. Și aici aș remarca o bună cooperare cu Armata Română. Avem un număr sporit de activități, instruiri, antrenamente care sunt în beneficiul ambelor armate. Avem o bună cooperare a Statelor Unite. Aș vrea să menționez și alți parteneri care ne sunt alături în cadrul instruirilor, precum Lituania, Marea Britanie, Germania, Franța, ceea ce ne permite într-adevăr să atingem acel nivel de interoperabilitate pe care ni-l dorim în conformitate cu standardele occidentale și aceasta ne permite pentru a ne dezvolta, a ne instrui și a ne pregăti pentru activități în cadrul chiar și misiunilor internaționale. Chiar actualmente, militari noștri au finalizat instruirea comună în România pentru a fi detașați în misiunea Uniunii Europene din Bosnia și Herțegovina, Althea.

Cristian Dumitrașcu: Și mai sunt și cele din Africa.  Sunt lucruri care vin și care pun cărămidă cu cărămidă, presupun, la instruirea și mai bună de mai târziu.

Anatolie Nosatîi: Este corect că acest schimb de informații și instruire comună este o valoare foarte importantă pentru a grăbi aceste procese. Și având în vedere că nu este bariera de limbă pe care o vorbim, putem să implicăm mai mulți militari în aceste activități folosind poligoanele și centrele de instruire din România.

Cristian Dumitrașcu: N-am cum să ocolesc un subiect foarte drag nouă, celor din România, Ziua Limbii Române, care a fost acum câteva zile, înaintea Zilei Armatei Moldovei.

Anatolie Nosatîi: Limba de comunicare în armata națională este limba română. Toți militarii folosesc pentru activitate doar limba română. Într-adevăr, avem și militari care de origine sunt de alte naționalități și au vorbit în familie sau din comunitățile din care vin alte limbi, dar avem o unică limbă de comunicare pentru comandă și control: limba română.

Cristian Dumitrașcu: Considerați că sistemul pe care mergeți în Republica Moldova, cu stagiul militar obligatoriu, este un capitolul important și real pentru că noi nu mai avem stagiu militar obligatoriu și pe lângă armata profesionistă este poporul însuși?

Anatolie Nosatîi: Este o formă de pregătire a rezervei active. Unele țări au modificat și nu mai au această posibilitate și, din câte am înțeles, regretă, iar alte țări reintroduc serviciu militar obligatoriu. Pentru armata profesionistă, completată doar prin militari pe contract, dumneavoastră cunoașteți, este nevoie de resurse, resurse considerabile și, totodată, o abordare, să spunem, la nivel politic, corespunzătoare. Noi suntem în proces de transformare și am analizat mai multe metode de care ar avea nevoie armata națională. E clar că numărul militarilor profesioniști trebuie să fie în creștere, fiindcă doar acel militar care are o experiență bazată pe un termen mai lung de aflare în serviciu, mergând prin diferite instruiri, aplicații, misiuni, e clar că el poate contribui mai mult la îndeplinirea și mai calitativă a îndeplinirii misiunilor. Dar, totodată, având acești tineri care vin de pe băncile școlii sau după școlile profesionale, tehnice sau alt fel de instruire, este posibilitatea de a le da o instruire primară militară, dar, totodată, poate și a-i îndrepta pentru viitorul acestora, pentru a le arăta valoarea profesiei militare, care este o profesie nobilă, în interesul țării. Și, într-adevăr, dintre acești tineri, peste un timp, avem un număr care doresc să devină și ei militari pe contract.

Cristian Dumitrașcu: Ziua Armatei Moldovei, 33 de ani. Am vorbit acum la Chișinău cu colegi ai dumneavoastră care mi-au spus un lucru foarte interesant: pentru noi, 1859, pentru noi românii, și eu aș spune că și pentru moldoveni, este un an cu o simbolistică extraordinară. Atunci, Alexandru Ioan Cuza a unit cele două provincii românești și a apărut, chiar dacă mai târziu, la 1862, România – şi mi-au spus ceva ce n-am știut, că 1859 pentru oamenii din Republica Moldova a reprezentat altceva: de atunci au început opresiunile cu privire la limba română, la calitatea de român din partea, sigur, a imperiului ţarist de atunci, lucruri care s-au perpetuat până acum. Voiam să vă întreb: cum o vedeți dumneavoastră acum, că ați făcut și sunteți într-o reformă în care aveți nevoie de oameni care să vadă limba română, armata națională, Republica Moldova, să le vadă corect, având în vedere că în urmă au fost sute de ani de manipulări și de trimis într-o zonă de derizoriu, calitatea de români sau de limbă română?

Anatolie Nosatîi: Amprenta aceasta de schimbări istorice prin care a trăit Republica Moldova și dominanţa imperiului rusist pentru a distruge identitatea națională a poporului din meleagul acesta pe care îl numim Republica Moldova definitiv a avut un impact negativ și îl are şi acum, şi îl resimțim îndeosebi în această perioadă ca element al războiului hibrid, care vine cu o campanie foarte bine țintită pentru dezbinarea societății, pentru a readuce acele narative false de pe timpul fostei Uniunii Sovietice și a face ca cetățenii Republicii Moldova să se orienteze la diferite valori. Și aceasta vine ca rezultat al unei campanii bine organizate care are ca scop readucerea dominanţei Federației Ruse în Republica Moldova. O vedem, o simțim și avem de lucrat zilnic în acest domeniu. Campania de dezinformare și ştiri false care vine împotriva instituției de apărare este una dintre cele mai mari după Oficiul președintei, fiindcă armata națională este pilonul statalităţii, integrităţii teritoriale a Republicii Moldova și de aici pornește identitatea noastră. Distrugând aceasta, ei urmăresc scopul lor principal, pentru a atinge obiectivele strategice într-un mod mai rapid și mai ales în această perioadă care este destul de importantă, când suntem în ajunul alegerilor și, cel mai principal, referendumului pentru obiectivul nostru strategic de integrare în Uniunea Europeană.

Cristian Dumitrașcu: Vreau să știți că aveți în România un prieten, în Armata Română un partener și spuneați despre știrile false care abundă și vin să atace imaginea armatei, imaginea statalității, aveți nevoie și de o presă militară puternică, și aici vom lucra împreună atât cât vom putea pentru ca aceste știri false să nu aibă nici un rezultat.

Anatolie Nosatîi: Într-adevăr, comunicarea strategică și aducerea la cunoștința cetățenilor informație corectă este o prioritate pentru noi, pentru a nu crea acel spațiu care este manipulat de către cei care își doresc să atingă obiectivele sale prin folosirea numeroaselor resurse pe care le au la dispoziție pentru a duce în eroare, pentru a dezinforma cetățenii. Apreciez foarte mult conlucrarea dumneavoastră și a colegilor de la Centrul de comunicare, de la mass-media, pentru a deveni mai buni, pentru a nu doar contracara, dar a preveni și a veni cu cele mai bune mesaje de explicare corectă a situației şi a nu permite ducerea în eroare a cetățenilor.

Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru, vă mulțumesc foarte mult. La mulți ani de Ziua Armatei Moldovei și să ne vedem cu bine, sănătoși, împreună.

Anatolie Nosatîi: Vă mulțumesc mult și apreciez extrem de mult prezența dumneavoastră aici și buna cooperare pe care o aveți cu colegii. Vă rog să continuați în aceasta acum, aici, așa și în România. La fel, doresc să vă văd în cadrul mai multor activități și să ne ajutați să devenim mai buni, să devenim mai pregătiți, colegii să-și facă misiunea la nivelul la care îl faceți dumneavoastră. Vă felicit și pe dumneavoastră pentru rezultatele obținute și pentru deschiderea pentru cooperare și împărtăşirea bunelor cunoștințe și practici pe care le aveți.

Cristian Dumitrașcu: Vă mulțumesc foarte mult!

Anatolie Nosatîi: Cu mare drag!

Dan Grecu: „Acțiunea ucrainenilor este surprinzătoare şi are rezultate”

Publicat de gabrielasaksa, 26 august 2024, 11:54

Cristian Dumitrașcu: Dle General-maior Dan Grecu, bun venit în studioul agenției Media a armatei.
Dan Grecu: Mulțumesc pentru invitație.
Cristian Dumitrașcu: Planificam de mult această întâlnire, nu ne așteptam însă să avem un asemenea subiect, precum s-a deschis acest front, să zicem, chiar și informațional de câteva săptămâni încoace, ofensiva ucraineană pe teritoriul Federației Ruse, în contextul în care, undeva la sfârșitul anului trecut, în interviurile pe care le-ați dat presei, declarați că războiul din Ucraina nu va avea o evoluție bună pentru ei, pentru ucraineni și iată marea surpriză.
Dan Grecu: Înainte de surpriză, să vorbim despre evoluție. Până la urmă, îmi menţin punctul de vedere și realitatea le-a arătat că din primăvara anului şi până în prezent, ruşii au obţinut câştiguri teritoriale, nu foarte mari, dar stabile și constante pe frontul de est. Acțiunea însă a ucrainenilor este surprinzătoare.
Este surprizătoare şi are rezultate care poate mai puţin din punct de vedere al teritoriului cucerit, că până la urmă ce e 1200-1.250 de km despre care vorbim aici, în comparație cu cele 125.000 km aflate sub controlul rușilor e 1%, n-ar fi o mare problemă. Problema mare pe care au creat-o ucrainenii și le-au creat-o rușilor și în special conducerii politice și militare ruse sunt efectele acestei acţiuni, pentru că, știți, la un moment dat era și un sistem de planificare, americanii l-au promovat al planificării bazate pe efecte. Eh, aici, efectele sunt chiar chiar serioase. În primul și în primul rând a fost un blam la adresa conducerii politico-militare ruse, care s-a demonstrat că este incapabilă să-și apere propriul teritoriu, în condițiile în care ei nici măcar nu se gândeau că ar fi posibil așa ceva, acea linie roșie despre care tot vorbeau și Putin, și la Lavrov, și Mașa Zaharova, şi peskov, oricare luau cuvântul spuneau despre linia roșie. Uite că linia roșie s-a mutat acuma spre Kursk, spre localitate, în interiorul Federației Ruse. Succes? Da! Este indiscutabil un succes, este un mare succes, pentru că în afară de acest blam la adresa politicii a avut efecte asupra moralului cetățenilor ruși, care nu se mai văd în siguranță pe teritoriul propriei țări, a avut efect asupra familiilor soldaților care au fost luaţi prizonieri care de fapt sunt recruţi , marea, imensa majoritate a prizonierilor luaţi de către ucraineni sunt recruţi care teoretic nu trebuiau să fie trimiși în acțiuni de luptă şi drept dovadă, nici nu preau au luptat, din 6 august până prin zilele de azi, ieri, când au început să vină și forţe din adâncime. Alt efect foarte important, benefic pentru ucraineni sau mai multe efecte benefice pentru ucraineni, în primul rând moral a trupei, dar și a populației. Moment în care opinia publică ucraineană a început să se încline spre ideea cedării de teritorii în schimbul păcii. E! Opiniei publice ucrainene i s-a dat acum exemplul ofensivei, incursiunii, să-i spunem, ca să fim mai corecţi, i s-a dat acum…,  privesc din alt punct de vedere. Mai mult, a fost readusă Ucraina pe scena politică internațională prin această acțiune, pentru că, de o perioadă bună de timp, ochii sunt ațintiți pe Orientul Mijlociu – imediat în jurului Israelului, dar putem vorbi de Orientul Mijlociu extins, pentru că vorbim practic de toate statele de acolo, din zonă – Ucraina părând a fi deja… lumea se obișnuise cu situația de acolo, părând a fi uitată. Iar cel mai important lucru din punctul meu de vedere este că au arătat că, în condiții de inferioritate numerică, atât din punct de vedere a populației, a luptătorilor, cât și a echipamentelor, folosind tehnici și proceduri de luptă ingenioase, păstrând secretul – că asta e mare, mare problemă – păstrând secretul operațiunii sunt capabili să producă daune serioase Federației Ruse. Şi, uitați-vă, că, pe lângă această incursiune terestră, au fost zeci de lovituri, putem spune, care au vizat facilități militare, au fost distruse sau avariate avioane, piste de aterizare, depozite de combustibil, rafinării întregi de-a lungul timpului și a culminat cu atacul împotriva Moscovei. Au mai fost atacuri și anul trecut, prin primăvară, împotriva Moscovei, dar au fost acolo… niște dronișoare așa, simbolice. E! De data asta e vorba de un atac serios, conform declarațiilor rușilor, cu 11 drone de atac pur și simplu. Or, dacă luăm distanța de la Harkov, că e mai aproape de frontieră, până la Moscova sunt 750 km. Deci ucrainenii au demonstrat că sunt capabili să atace adânc deja în teritoriu. A mai fost exemplul ăla cu avionul la Murmansk, dar au fost, să zicem, cazuri izolate. De data asta vorbim de atacuri masive. Au fost șapte atacuri, din 6 august până astăzi, împotriva unor obiective, marea lor majoritate civile sau legate în special de producția de petrol. Aici este schimbarea. Acum obiectivul e greu; obiectivul ucrainean este greu să-l stabilim încă la acest moment. Este clar că una din direcțiile de acțiune a fost pentru a ridica presiunea de pe frontul de est, frontul din Dom…
Cristian Dumitrașcu: Ca să fie o supapă…
Dan Grecu: Aici este ca să mai poată să respire cei de acolo, că ăia luptă, săracii, de 2,5 ani, unii luptă chiar din 2014-2015 în anumite zone. Ăsta este clar că a fost un obiectiv.
Cristian Dumitrașcu: Un al doilea obiectiv

Dan Grecu: Un al doilea obiectiv care văd că apare din ce în ce mai mult menționat, mai mult sau mai puțin cu tărie, este posibilitatea acelei negocieri pe bază de teritorii – aveți voi, dar avem și noi. Va fi interesant cum va evolua în perioada următoare, pentru că, pe de o parte am văzut că doar numărul atacurilor aeriene cu acele bombe care planează și anumite glide bombs au scăzut, dar în rest acțiunile militare au continuat pe direcțiile principale, în timp ce în zona Kursk-ului nu am văzut reacții contraofensive importante din partea Federației Ruse sau cele care au fost, respectiv încercarea de a reface trecerile peste cursuri de apă, cu poduri de portoane, cu mijloace militare, deci pentru folos militar au fost anihilate până în acest moment de către trupele ucrainene. Și închei cu ideea vizavi de efecte. Au învățat și ucrainenii. Pe de o parte au învățat să ducă acțiuni combinate, combinând forțele terestre, la rândul lor, infantierii blindate, artilerie, ducându-și apărarea antiaeriană foarte aproape de zona de conflict, anihilând…
Cristian Dumitrașcu: Aşa se explică şi lipsa de reacție a ruşilor în Kursk.
Dan Grecu: Da, lipsa de reacție şi a apărării și datorită faptului că n-a fost apărare, deci rușii nu și-au imaginat, deși au avut informații, se pare că n-au fost luate în considerare și n-au fost luate în considerare chiar la nivel mare, adică la nivelul lui Gherasimov. Și nu-l văd bine în perioada următoare pe Gherasimov, după palma pe care Kremlinul a primit-o ca urmare a acestei operațiuni. Pe lângă această formă de ducere a acțiunilor de luptă, care este în mod clar că a fost învățată cu ajutorul antrenamentelor făcute în statele occidentale, este indiscutabil, că știm ce s-a întâmplat în vara anului trecut, de data asta a păstrat secretul. Operațiunea a fost deosebit de bine planificată și păstrată în tăcere. Țineți minte câtă presă voia de controfensiva ucraineană anul trecut și am văzut că s-a oprit după 20km și doar într-o zonă, pentru că a fost dusă împotriva unei linii de care vedeam toți că e ca pe vremea Primului sau al Doilea Război Mondial, acea linie Surovikin, dar linia aia și-a dovedit eficiența. Ori aici n-a existat așa ceva. Abia acum, de niște zile au început să construiască linii de apărare rușii în jurul centralei nucleare și pe principalele drumuri care conduc spre Kursk. Au învățat și ei, dar păstrarea secretului, ca să spun, operației i-a surprins total.
Cristian Dumitrașcu: Spuneați că nu-l vedeți bine pe Gherasimov, pe șeful armatei ruse. Întorcându-ne la omologul lui Gherasimov, la generalul ucrainean, șeful armatei ucrainieni, schimbat de curând, putem considera că aceasta a fost o măsură importantă, privind acum la această contraofensivă, dar și la, evident, la faptul că armele occidentale și-au făcut treaba bine.
Dan Grecu: Bine, acum, schimbarea fostului șef al Statului Major, generalul ucrainean, a fost explicată în fel și chip, una din explicații fiind însăși aceea că ar fi un posibil concurent pentru poziția președintelui Zerenski din perspectivă politică. În egală măsură, atunci când lucrurile se precipită, nu merg bine, trebuie să faci și astfel de schimbări, ca la sport – la un moment dat înlocuiești un jucător, să vină unul proaspăt…
Cristian Dumitrașcu: Sau antrenorul.
Dan Grecu: Sîrski, în primul și în primul rând, să spunem că are școala sovietică, rusească, el este absolvent al academiei de la Moscova, de fapt este chiar rus, ca să nu fie problemele astea, deci cunoaște foarte bine adversarul. Se baza pe acea ofensivă, contraofensivă, contraatac din Harkov care a dus practic la eliberarea a trei sferturi /…/ cel care era sub controlul rușilor, deci avea atuuri. L-a mutat pe fostul șef într-o poziție diplomatică, de unde face, cred eu, o treabă foarte bună, pentru că e vorba de Marea Britanie, un stat care sprijină indiscutabil Ucraina, iar Sîrski a mobilizat parcă mai mult și a luat decizii care, pe de o parte, au urmat tocarea resurselor rusești, dar și retragerea, atunci când situația devenea periculoasă, pentru că într-adevăr ucrainenii sunt într-un dezavantaj numeric clar. Nu pot 40 de milioane, din care vreo 10 sunt plecați din țară, să aibă aceeași resursă cu cele 140 de milioane, or fi plecat și de la ruși, dar nu au plecat prea mulți. Deci a luat aceste măsuri. Nu va fi o schimbare dramatică a situației, dar o să-i pună serios pe ruși pe gânduri și o să pună serios și Occidentul pe gânduri la acea întrebare cu limitările folosirii echipamentelor. Uite, când au folosit echipamente occidentale cu bătaie lungă, cu precizie mult mai mare, au reușit să îndeplinească obiective mai importante, ținte mai importante – cele trei poduri, unul distrus și două avariate, devenind neoperaționale, din zona Kurskului, care au fost distruse în ultimele 10 zile, s-a realizat cu astfel de mijloace. Deci da, tehnologia joacă un rol foarte, foarte, foarte important. Problema care se pune acum – cât timp vor reuși să susțină acest efort, pentru că trebuie să vină rezerve, trebuie să vină aceleași echipamente, să fie constant livrate și nu uităm, în ultimul rând, munițiile, marea problemă pe care au avut-o ucrainenii, în condițiile în care rușii, de aproape 2 ani de zile, deci din octombrie ’22, și-au trecut industria de apărare pe sistem de producție de război și uitați-vă că asigură pentru armata rusă un necesar care este superior celui asigurat de toți cei care sprijină Ucraina. Bineînțeles, nu numai singuri, știm că sunt ajutați și de către Iran, sunt ajutați de către coreeni, îi mai ajută și alții pe componente cu uz dual așa că nu sunt chiar singuri, ba chiar au reușit să evite, într-un fel sau altul, multe dintre sancțiunile pe care Occidentul le-a aplicat Federației Ruse.
Cristian Dumitrașcu: Domnule general-maior Dan Grecu, vă mulțumesc foarte mult.
Dan Grecu: Cu plăcere.
Cristian Dumitrașcu: Vă mai așteptăm.
Dan Grecu: Cu drag.

Generalul de brigadă Gabriel Turculeţ: „Frumusețea armei Tancuri este dată de coeziunea membrilor echipajului”

Publicat de gabrielasaksa, 5 august 2024, 12:04

Cristian Dumitrașcu: Domnule general de brigadă Gabriel Turculeț, bine ați venit la „Interviul săptămânii”.
Gabriel Turculeț: Vă mulțumesc.
Cristian Dumitrașcu: S-ar putea spune că sunt niște condiții vitrege pentru un interviu al săptămânii, dar dumneavoastră, ca tanchist, și militarilor de carieră le priește o asemenea atmosferă. Se poate vedea aici, în spate, o întreagă acțiune, imediat după demonstrația care a fost aici, de Ziua tanchiștilor. Cum ați simțit această zi de 1 august, ziua dumneavoastră ca fiind tanchist și fost comandant al Brigăzii Blindate 282? Întâlnirile astea cu tanchiștii din toate generațiile, cum se simt pe 1 august?
Gabriel Turculeț: Data de 1 august este o zi specială în inima oricărui tanchist din Armata României. Sărbătorim această zi începând cu anul 1919, când a luat ființă prima structură de tancuri din cadrul Armatei României. De atunci și până acum încercăm să menținem și să dezvoltăm spiritul de corp și să ducem arma tancuri acolo unde îi este locul, respectiv principala forță de izbire a forțelor terestre. Este o plăcere și o onoare pentru mine să fiu astăzi în Smârdan, deoarece este una din locațiile în care mi-am început cariera. Am crescut în aceste facilități, m-am perfecționat în aceste facilități, iar poligonul Smârdan rămâne pentru mine una din locațiile care mi-au oferit cele mai mari satisfacții în carieră și aș vrea să menționez aici doar una singură: exercițiu de certificare a capacității de luptă a Brigăzii 282 Blindată „Unirea Principatelor”, pe care am avut onoarea și plăcerea să o comand până în anul 2023.
Cristian Dumitrașcu: Suntem la un moment de cotitură. În această perioadă vor intra în dotare noile tancuri și ne-ar interesa foarte tare care este părerea dumneavoastră, a unui om cu experiență pe tot ce a însemnat tancuri în ultimii 30 de ani.
Gabriel Turculeț: Structurile de tancuri necesită a fi retehnologizate. Dacă în momentul de față avem certitudinea semnării unui contract privind intrarea în înzestrare a noilor tancuri Abrams în dotarea Batalionului 284 Tancuri de la Galați, avem speranțe că începând de anul viitor vom demara procedurile pentru achiziția unor tipuri de tancuri de nouă generație pentru toate batalioanele de tancuri din Armata României. Tehnica este foarte importantă pentru structurile de tancuri, dar nu numai tehnica definește o structură de tancuri. Spiritul de corp, spiritul de echipă, devotamentul și profesionalismul militarilor de tancuri în cooperare, aș putea spune, sau ajutați de noua tehnică, vor deveni niște structuri care vor fi redutabile pe câmpul de luptă. Aș dori să accentuez faptul că în momentul de față, accentul nostru se pune pe perfecționarea deprinderilor militarilor tanchiști din toate structurile de Tancuri.
Intrarea în înzestrare a noilor tancuri nu va face altceva decât să aducă un plus valoare a acestor structuri de tancuri, iar simbioza dintre echipaj și tanc va duce la obținerea succesului de câmpul de luptă.
Cristian Dumitrașcu: Uitându-vă către sistemul de învățământ militar, cum stăm, câți tineri mai bat la porțile școlilor pentru a deveni tanchiști, pentru a alege această armă?
Gabriel Turculeţ: Ați atins un alt punct sensibil cu întrebarea dumneavoastră,și mă bucur că ați făcut-o, pentru că începând de astăzi intră în vigoare noua organizare a sistemului de învățământ militar românesc în forma de perfecționare continuă. Începând de astăzi cred eu că am modernizat instituțiile militare de învățământ și odată cu această modernizare vom avea și rezultatele așteptate. În același timp, se desfășoară acțiuni care vin în sprijinul informării tinerilor care doresc să fie parte a echipajului de tancuri. Aș dori să menționez doar două dintre ele. Una ar fi delegarea către comandanții de marii unități și unități a responsabilităților privind recrutarea militarilor soldați gradați profesioniști, iar a doua ar fi eliminarea obligativității obținerii deținerii permisului categoria C de către cetățenii civili sau militarii soldați gradați profesioniști care vor să intre în corpul subofițerilor tanchiști. Cred eu că aceste două acțiuni vor duce la o creștere a atractivității militarilor și civililor pentru arma Tancuri, iar aceste facilități adăugate la faptul că tanchiștii vor opera una dintre cele mai moderne tehnici de luptă de tancuri din lume va fi o plus-valoare și sper din tot sufletul că acest lucru ne va aduce un plus de personal în cadrul unităților de tanc.
Cristian Dumitrașcu: Aș vrea să vă rog să le împărtășiți celor care ne ascultă la radio frumusețe armei Tancuri. De pildă, am urcat la bordul fregatei „Regele Ferdinand”, comandantul fregatei mi-a spus că  nici o cafea nu se compară cu cea băută pe vapor. Există și la Tancuri elemente de frumusețe ascunsă pe care profanii încă nu le știu?
Gabriel Turculeţ: Frumusețea armei Tancuri este dată de coeziunea membrilor echipajului. Dacă putem discuta de o cafea la bordul unei nave, în interiorul unui tanc putem discuta de coeziune, de familie, de comunicare. Toate aceste trei, cum să le spun, abilități, sunt susținute de ceea ce este tancul, un mijloc de luptă cu o protecție prin blindaj care a sigură echipajului o speranță de supraviețuire în cazul unui conflict armat, asigură echipajului o mobilitate ridicată, ceea ce înseamnă că este capabil să se deplaseze foarte rapid pe câmpul de luptă și să deschidă focul, să angajeze inamicul înaintea acestuia, iar ultimul este puterea de foc, puterea de foc a tancului este ceea ce îi conferă acestei arme titlu de rege al câmpului de luptă.
Cristian Dumitrașcu: Abilitate înseamnă și ceea ce noi știm cu toții, că este foarte important ca tancul dumneavoastră să tragă primul.
Gabriel Turculeţ: În arma Tancuri, din primele zile ale urmării acestei profesii învățăm o frază simplă care spune totul: cine ochește, și trage primul – este un motto definitoru pentru structurile de tancuri, care sunt cele mai vânate mijloace de luptă de pe câmpul de luptă modern, iar faptul că avem capabilitatea de a angaja inamicul un timp foarte scurt, de a ne schimba pozițiile de luptă în timp foarte scurt ne poate face invincibili, dar acest lucru este doar datorită nivelului de instruire al echipajului care îl deserveşte.
Cristian Dumitrașcu: Auzim, chiar în momentul în care realizăm interviul, avioanele de vânătoare care survolează Poligonul Smârdan, și aș veni cu o o altă întrebare, pentru că tancul pe câmpul de luptă nu este singur. Când este o situație dificilă în care tanchistului îi e teamă?
Gabriel Turculeţ: Nu aş putea să definesc clar o situație de teamă în interiorul tancului. Ceea ce trebuie să rețineți dumneavoastră și ascultătorii dumneavoastră este că tancul, în condițiile actuale, nu mai operează niciodată singur. Mediul interarme este obligatoriu, iar faptul că avem în sprijin aviația sau marina, transformându-l într-un element joint este definitoriu. După cum ați văzut și astăzi, în cadrul exercițiului, tancurile nu acționează singure, ele acționează împreună cu subunităţi de infanterie sprijinite de subunități de artilerie sau de aviație. Este un element care este absolut necesar pentru ca tancul să supraviețuiască pe câmpul de luptă.
Cristian Dumitrașcu: Chiar înainte de a intra noi cu interviul, aţi primit un mesaj de felicitare de Ziua Tanchiștilor tocmai din Polonia, de-acolo unde avem „Gheparzi” dislocați, v-aș ruga, la final, să le transmiteți /un mesaj/ tuturor colegilor de armă, de breaslă, pentru că sunteți o mare familie în Armata Română.
Gabriel Turculeţ: Astăzi, alături de noi au fost militari tanchiști de toate generațiile, am avut ofițeri, subofițeri, în retragere, ofițeri, subofițeri, în rezervă, ofițeri și subofițeri activi. Le doresc multă sănătate, să își îndeplinească sarcinile.
Cristian Dumitrașcu: Dintr-o atmosferă adevărată de luptă, de instruire cu MLI-uri, cu tancuri, cu avioane de vânătoare ne luăm rămas bun de la ascultători. Domnule general de brigadă, vă mulțumesc și vă mai așteptăm la Pro Patria, la „Interviul săptămânii”.
Gabriel Turculeţ: Eu vă mulţumesc, am onoarea vă salut și vă mulțumesc că ați fost astăzi, de 1 august, alături de noi, tanchiștii Forțelor Terestre. Vă mulțumesc!

Gl. mr. Leonard Baraboi: Întotdeauna am considerat că toate lucrurile bune sunt datorate colegilor

Publicat de prosavioleta, 30 iulie 2024, 09:31

Cristian Dumitrașcu: Domnule general-maior Leonard Baraboi, la mulți ani și vă mulțumim că ne-ați primit la sediul Forțelor Aeriene Române!
Gl. mr. Leonard Baraboi: Bine ați venit!
Cristian Dumitrașcu: Aviația română, cu nume fabuloase în urmă, iar acum aveți, iată, șansa să duceți mai departe această tradiție într-o epocă nu foarte liniștită. Cum o simțiți în acest an 2024?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Tradiția ne obligă, ne onorează. Suntem conștienți că această onoare ne obligă la mai multe lucruri și implicare mult mai mare, dar, conform pregătirii noastre și a echipei pe care am format-o și o continuăm să o dezvoltăm, avem convingerea că la sfârșitul fiecărei zile putem să raportăm șefului apărării „Cer senin” din partea forțelor aeriene.
Cristian Dumitrașcu: Dincolo de ceea ce raportaţi șefului apărării, este foarte important și felul în care vă simt oamenii de acasă. Aviația dă senzația, așa cum a fost și în Piața Aviatorilor, este un moment așteptat de toată lumea, și de copii, și de cei mari. Dar, dincolo de asta, nedeclarat, oamenii au mare încredere în dumneavoastră, pentru că, nu-i așa, țineți sus steagul României și apărați cerul României, şi asta nu-i un lucru ușor și nici lipsit de importanță.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Într-adevăr, nicio zi fără provocări. Ne situăm pe primele două locuri în preferințele populației din România și le mulțumim și pe această cale – armata și biserica. Presiunile conflictului neprovocat din Ucraina se resimt. Am avut incidente la graniță, dar împreună cu colegii din poliția aeriană, piloții care execută serviciul de poliție aeriană, colegii internaționali care execută poliția aeriană extinsă, împreună, „Stronger together” – mottoul NATO. Bineînțeles că nu doar piloții, ci și colegii de la radiolocație, de la rachete, de la forțele terestre cu Gepardul, este, să spunem așa, un contingent de forțe întrunite, care stăm de pavăză la granițele țării.
Cristian Dumitrașcu: Uitându-vă un pic în urmă, să zicem, nu mai mult de 20 de ani, nu știu dacă mulți realizează ce progrese s-au făcut și faptul că acest F-16, macheta lui, care este lângă dumneavoastră, este avionul de luptă al al României, de vânătoare și de apărare a cerului României, 20 de ani – atât aș vrea să vă întoarceți și să vă amintiți cum era, în ce poziție erați dumneavoastră și cum vă raportați, așa, la prezentul de atunci și la viitor. Vă puteați închipui că vom ajunge în epoca asta în care Armata Română, Aviația, Forțele Aeriene au Patriot, F-16, Spartan?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Acum 20 de ani eram un tânăr locotenent, proaspăt întors din prima misiune externă. Am avut onoarea să fiu cel mai tânăr participant la o activitate internațională din Bulgaria, cu MiG-ul 21. Într-adevăr, visam, ca tineri piloți, să zburăm într-o zi pe un avion de o generație mai nouă şi bineînțeles că factorii de decizie au avut grijă ca în viitorul apropiat, adică în cei 15 ani, să ne bucurăm de avioane F-16. După cum bine știți, prima escadrilă achiziționată din Portugalia este deja operațională și este la Fetești. Urmează celelalte două escadrile cumpărate din Norvegia, care vor ajunge pe Câmpia Turzii. Momentan avem nouă aeronave pe Câmpia Turzii. Sistemele Patriot sunt ultimă generație și nu sunt singurele programe. Îndrăznim să visăm în continuare. Așa cum ați menționat, într-adevăr, macheta F-16 în dreapta mea, foarte frumoasă. Așteptăm în acest an cât de curând și în partea stângă să apară macheta de F-35. Visăm astfel încât în 2030 să reușim să avem F-urile, primurile F-35, care vor ieși de pe poarta fabricii din Statele Unite și vor rămâne pentru un an, un an jumătate în America pentru a instrui piloții și instructorii pe care îi vom trimite acolo.
Cristian Dumitrașcu: Mergând un pic mai departe, ați fost pilot de mig. Cred că vă simțeați într-un fel ciudat văzând propaganda, aruncând mereu cu noroi pe faptul că MiG-ul era ‘sicriul zburător’… ?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Fiind pe această funcție, nu poți decât să fii vârful de lance al echipei din spate. Întotdeauna, în funcție de comanda pe care am ocupat-o, am considerat că toate lucrurile bune sunt datorate colegilor. Ce merge rău este vina comandantului și nu voi schimba această filosofie. În ce privește MiG-ul 21, mi-ați atins o coardă sensibilă. Este prima mea dragoste. Este avionul pe care m-am format ca pilot militar, instructor de zbor, participant la diferite misiuni atât în țară, cât și în străinătate. Am zburat cu el în Norvegia, aproape de Cercul Polar. Am executat trageri cu bombe ghidate laser,  vârful de gamă. Deci vreau să spun că MiG-ul 21, pentru mine personal, încă o dată subliniez, a fost prima dragoste. Într-adevăr, a venit timpul să trecem la avioane de generație mai nouă, datorită faptului că aerodinamica MiG-ului 21 nu mai corespundea necesităților zilelor de astăzi. Modernizarea MiG-ului 21 a fost un punct important și avionica de pe MiG 21 putem spune că a fost echivalentă F-16 Block 52. Vă menționam anterior că am fost la diferite exerciții atât în țară, cât și în afară, nu doar eu, cât și alți colegi, și am fost mândri să rezolvăm situațiile create în cadrul exercițiului cu MiG-21 LanceR, upgradat la nivelul la care colegii din NATO erau cu F-16, cu Tornado, cu Eurofighter. N-am fost cu nimic mai prejos și acest lucru ne-a întărit pe noi ca piloți, ne-a dat încredere și am îndrăznit să visăm. Repet, a venit timpul să punem MiG-ul 21 la conservare, așa cum știți, pe 15 mai anul trecut, și,  începând de la acel moment, ne bazăm pe F-16 și visăm la F-35.
Cristian Dumitrașcu: Ăsta a fost un pas inteligent, această punte de trecere către F-35 și v-aș invita să le spuneți acum, după experiența deja vastă cu F-16, cum este acest avion, comparându-l, evident, cu MiG 21 și trecerea asta către F-35 este una normală pe F.
Gl. mr. Leonard Baraboi: A fost cea mai bună alegere, deoarece trecerea de la un MiG 21 LanceR direct pe F-35 mi-ar fi fost aproape imposibil. Este o schimbare de mentalitate, dacă doriți. Este o altă filosofie de a zbura. Dacă la MiG 21 cam 80% din timp pilotul îl dedica pilotajul în sine, la F-16 situația s-a schimbat dramatic, în sensul în care gestionarea câmpului de luptă a informațiilor este primordială, pilotajul picând în partea a doua. Este un avion mult mai ușor de zburat decât MiG 21. Să nu uităm că MiG 21 avea cea mai mare viteză de venire la aterizare din lume și era o vorbă între piloții de MiG 21 că „Cine poate zbura MiG-ul 21 poate zbura orice fel de avion”. Consider că este un pas normal, un pas în față, F-16 fiind un pas intermediar. Bineînțeles că ne dorim, pe măsura introducerii, F-35. Avioanele F-16 disponibile vor rămâne în serviciu în continuare, pentru că e bine să fim acoperiți din ambele perspective, atât F-16 cât și F-35.
Cristian Dumitrașcu: De ce credeți că sunt românii atât de talentați în ale aviației?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Îmi place să cred că „Așii de vânătoare”, cartea scrisă de domnul general Strâmbeanu, escadrila de aur – şi aşteptăm cu nerăbdare și escadrila de argint – au lăsat ceva în ADN-ul nostru, al românilor, o pasiune pentru zbor, o dedicare și doar Vlaicu, Coandă, Vuia, Obert sunt niște nume cu rezonanță mondială…
Cristian Dumitrașcu: Prunariu…
Gl. mr. Leonard Baraboi: Nu mai vorbesc de domnul general-locotenent Prunariu, primul cosmonaut și singurul deocamdată. Avem un trecut care ne obligă, dar de la care am avut și de învățat și, repet, consider că e ceva în ADN-ul nostru. Piloții români, la toate aplicațiile, la toate exercițiile la care au participat, s-au întors doar cu laude și cu cuvinte frumoase.
Cristian Dumitrașcu: „Aşii aviației de vânătoare”, de generalul Victor Strâmbeanu, mai este această carte extraordinară, o întâmplare absolut unică în istoria aviației mondiale. „În zbor spre Marea Unire”, Vasile Niculescu, împreună cu al său coleg Precup, care, iată, au dus documentele importante ale Unirii. Cât de mult ați știut și ați învățat dumneavoastră în școala de aviație, în școala militară, și cât de mult învață cei de acum – că voiam să ajungem și la învățământul de astăzi?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Este o întrebare destul de delicată. Pe vremea mea, e o vorbă la noi, în armată, consider că fiind ultima promoţie de la Boboc, deci, ultima promoţie de institut de aviaţie, având pregătirea şi de ingineri, programa a fost un pic mai încărcată, cererile au fost un pic mai mari. Dar asta nu înseamnă că a fost o soluţie de succes, într-adevăr toţi cei 14 din promoţie am activat în aviaţie bineînţeles, parte dintre ei au părăsit sistemul ieşind la pensie sau au ales o carieră în aviaţia civilă. Consider că acea pregătire nouă ne-a fost foarte utilă, dar, pe de altă parte, consider că învăţământul din zilele noaste trebuie să îl adaptăm noii generaţii, pentru că ei sunt un alt aluat, să spunem. Trebuie adaptat nevoilor de cunoaştere şi pasiunilor tinerilor care doresc să urmeze o carieră în foţele aeriene. Acest lucru s-a întâmplat. După cum bine ştiţi, programa nu se poate schimba peste noapte. Este un lucru care cere timp, dar putem spune cu mândrie că Academia Forțelor Aeriene este o instituție de elită. Vă pot împărtăși faptul că începând de anul trecut în program am avut inclusiv elemente de spațiu. După cum bine știți, spațiu, domeniul spațial ne-a fost încredințat Forțelor Aeriene și, atunci, trebuie să ne pregătim generația de mâine.
Cristian Dumitrașcu: Două întrebări, de final, când v-ați hotărât, când v-a fost clar că veți fi aviator? Şi pe următoarea am să v-o adresez după ce îmi răspundeți.
Gl. mr. Leonard Baraboi: E foarte simplu răspunsul, de când am amintiri, de la începuturile vieții, am fost mereu cu capul în sos, cu capul în nori, cum glumesc unii colegi. Am simțit o chemare pentru aviație. Nu am avut pe nimeni în familie care să fi urmat o carieră militară. Pur și simplu, asta am simțit că trebuie să fac și drept pentru care la vârsta de 14 ani am ales să urmez cursurile unui liceu militar, actualmente colegiu, am urmat Colegiul Militar, Liceul Militar, la acea vreme „Dimitrie Cantemir” Breaza, unul dintre cele mai bune în opinia mea.
Cristian Dumitrașcu: Deși erați din Iași.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Deși eram din Iași, da. Așa am simțit, știți cum este, Dumnezeu le aranjează pe toate. După care după liceu mi-am desăvârşit pregătirea în ştiințele exacte, lucruri care erau necesare pentru a deveni pilot. Am urmat vizita medicală și de acolo totul a fost ca pe sârmă, să spunem, a mers liniar. Deci, e o pasiune din tinerețe, cultivată și din lectura cărților în materie de aviație, și nu neapărat de autori români, dar și de autori străini. Pierre Clostermann este un model cred că pentru mulți dintre piloții existenți.
Cristian Dumitrașcu: Și întrebarea pe care v-am promis-o la sfârșit. Acum vreo câțiva ani, la „Jurnal militar”, la Radio România Actualități, am difuzat un interviu cu dumneavoastră în care povesteați despre un episod foarte serios: ați fentat moartea așa la mustață, vi s-a oprit motorul în zbor cu „Şoimul”.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Așa este.
Cristian Dumitrașcu: Ați mai face aceeași alegere de a nu părăsi avionul și de a încerca să îl salvați?
Gl. mr. Leonard Baraboi: Aţi atins o coardă sensibilă, anul acesta am sărbătorit 10 ani din noua viață, să spunem, meseriile noastre sunt meserii vocaționale și nu mă refer aici doar la piloți, pentru că Forțele Aeriene sunt compuse atât din piloți, din ingineri, maiştri militari, meteorologi, artileriști, radiolocatoriști, toate armele și specialitățile sunt extrem de importante, sunt niște rotițe în angrenajul mare al forțelor aeriene. Referitor la întrebarea dumneavoastră punctuală, da, aș alege aceeași soluție. De ce? Pentru că, așa cum vă povesteam la radio, motorul s-a oprit brusc, nesemnalizând niciun simptom, și pentru mine a fost foarte ciudat. Eram în cabina a 2-a ca instructor, în față era un tânăr student, care va finaliza în prima promoție de la cursul de trecere pe F16 și e un lucru de care sunt foarte mândru.
Cristian Dumitrașcu: La 10 ani de la…
Gl. mr. Leonard Baraboi: La 10 ani utilizare.
Cristian Dumitrașcu:… aterizarea forţată.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Așa e. Oprindu-se motorul, nedându-ne seama de ce s-a oprit, am zis: trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. Decizia n-a fost ușor de luat. Dar având experiența acumulată pe MIG 21, având încredere în Dumnezeu și în cunoștințele dobândite, am considerat că este soluția optimă, cu toate că directorul de zbor mi-a ordonat să catapultezi, pilotul în comandă este cel care ia ultima decizie şi, atunci, după ce l-am anunțat pe pilotul-elev dacă vrei să catapultezi, te rog să te catapultezi, m-a impresionat răspunsul și nu o să îl uit toată viața, răspunsul a fost așa: dacă dumneavoastră, care aveți familie acasă, ați decis să rămâneți, eu care, sunt singur, bineînțeles, se referea la familie, soție, copii, a spus că atunci rămân și eu. Am aterizat forţat, pe burtă. Ne mai trebuiau probabil 300 metri de înălțime, dar nu a fost să fie. Am aterizat, totul în regulă, suntem amândoi sănătoși. Avionul la mai puțin de un an de zile a fost remediat și a reînceput zborul.
Cristian Dumitrașcu: Da? Ştiți care este?
Gl. mr. Leonard Baraboi: 716 – de fiecare dată când merg la Boboc mă duc și vorbesc cu el, pentru că binomul om-mașină funcționează și noi comunicăm.
Cristian Dumitrașcu: Dumneavoastră ați avut o mare responsabilitate.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Așa e.
Cristian Dumitrașcu: N-a fost doar viața dumneavoastră în joc.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Nu, cu atât mai mult când e viața unui student. Dar nu sunt un om deosebit, așa sunt toți piloții din forțele aeriene, pentru că e o meserie pe care o facem din pasiune, punem tot sufletul în ea și atunci n-avem cum să nu performăm. Așa îmi place să cred, că vom continua să performăm la aceleași standarde înalte de fiecare dată.
Cristian Dumitrașcu: Și astăzi, ca șef al Forțelor Aeriene Române, un mesaj de final pentru cei care ne ascultă la radio, un mesaj de încredere.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Noi suntem, să spunem asa, primii grăniceri. Nu pot decât să le transmit cu încredere că suntem 24/7 prezenţi la graniţele şi hotarele României, apărăm cerul senin al României și ne vom face datoria cu prisosinţă de fiecare dată.
Cristian Dumitrașcu: Domnule general maior Leonard Baraboi vă mulțumesc mult și mă mai așteptam la „Interviul săptămânii”.
Gl. mr. Leonard Baraboi: Şi eu vă mulțumesc și să aveți o zi frumoasă!
Cristian Dumitrașcu: Mulțumesc!

Aurel Gheorghiță: Îmi doresc aceste întâlniri, să putem să arătăm și noi performanța și nivelul la care am ajuns

Publicat de prosavioleta, 8 iulie 2024, 21:11

Cristian Dumitrașcu: S-au împlinit 193 de ani de la înființarea muncilor militare din România. „Interviul săptămânii” pe care l-am realizat la Inspectoratul General al Muzicilor Militare de aici din București, cu inspectorul general de armă, colonelul Aurel Gheorghiță.

Cristian Dumitrașcu: Domnule Inspector General Aurel Gheorghiță, vă mulțumim că ne-ați primit cu „Interviul săptămânii” la dumneavoastră acasă și „La mulți ani pentru cei 193 de ani de muzici militare în România!”.

Col. Aurel Gheorghiță: Cu drag! La 1831, 1 iulie este semnat primul document oficial în cadrul „Strajei pământești” de înființare a muzicilor militare moderne. Este foarte important de spus că existau și înainte muzici militare, dar acest act de la 01 iulie 1831 este actul de naștere a muzicilor militare moderne românești.

Cristian Dumitrașcu: Este un drum foarte lung de atunci, de la înființare și până acum. Este un drum sinuos. Nu este acum un moment de dezvoltare atât cât ar fi putut să fie muzica militară în România, pentru că în anii de reformă muzicile militare s-au redus foarte mult.

Aurel Gheorghiță: Actualmente în România sunt 17 muzici militare, trei în garnizoana București și 14 în marile centre culturale din România, mai precis la Craiova, la Constanța, Cluj, Iași și pot enumera până la 14 muzici în țară. Aceste muzici sunt coordonate din punct de vedere profesional de către Inspectoratul General al Muzicilor Militare și este o onoare și o plăcere pentru noi de a dezvolta aceste muzici prin Centrul de Instruire pentru Muzici Militare care livrează resursă umană către aceste garnizoane, către muzicile militare din România.

Cristian Dumitrașcu: A fost Școala Militară de Muzică, apoi a fost Liceul Militar de Muzică „Iacob Mureșeanu” care din păcate a fost la un moment dat desființat. Centrul de Instruire pentru Muzici Militare asigură, precum spuneați, resursa umană din liceele de muzică, din facultățile de muzică. Este pentru armată aceasta o variantă care înlocuiește cu succes fosta variantă de filieră directă, unde aici, vreme de cinci ani, de șapte ani, se formau subofițeri și ofițeri de muzică.

Aurel Gheorghiță: Este important de spus că această școală militară, cum toată lumea o cunoaște…

Cristian Dumitrașcu: Școala Militară de Muzică.

Aurel Gheorghiță: Școala Militară de Muzică a avut la un moment dat și 500-600 de elevi, ciclul de învățământ de la 14 ani până la 19 ani era un timp suficient de formare a acestor tineri viitori subofițeri. Am ajuns în situația în care să avem și 25-35 de elevi. Pentru noi este un pas înainte, pentru că astfel reușim să trimitem în teritoriu subofițeri care să deservească și să slujească muzica militară. Urmează să facem demersurile necesare să dublăm această cifră de școlarizare pentru că, din păcate, nu reușim să facem față misiunilor care ne sunt încredințate.

Cristian Dumitrașcu: Până să ajungem la performanțele muzicii reprezentative despre care vreau să vorbim la finalul interviului, aș insista pe această particularitate a muzicienilor militari sau a muzicanților, cum li se spune îndeobște în armată. Este o situație unică, în care sunt două laturi foarte importante, aceea muzicală, unde trebuie să fie la un standard, la o valoare pe care o au, de pildă, filarmonicile, dar este și această latură militară, foarte importantă, partea de ceremonii, de primiri de demnitari, este imaginea armatei în joc și acolo, până acum câțiva ani, muzicienii militari erau instruiți, precum spuneam, pe filieră directă. Sunt voci care spun că nu mai este aceeași performanță din punct de vedere militar, ca reprezentare, pentru că nu au decât o perioadă destul de scurtă, din punctul ăsta de vedere, pe partea de instruire militară.

Aurel Gheorghiţă: Din păcate, este adevărat. Trebuie menționat faptul că și în viața civilă este un deficit mare de instrumentiști. Noi toată resursa umană o recrutăm din viața civilă. Aici, în cadrul Centrului de Instruire pentru Muzici Militare, reușim, cu greu, într-adevăr, să-i aducem la performanța de a face față misiunilor încredințate pentru muzici militare. Cu siguranță nu se pot echivala nouă luni de zile cu cinci ani sau cinci ani de zile cu nouă luni, dar cu toate acestea, avem copii care vin de la liceele de muzică, de la facultate, de la Conservator – și copii foarte bine instruiți. Aici noi reușim să-i canalizăm, să le deschidem acea dragoste pentru muzica militară și la sfârșitul acestui curs să își ia gradul de sergent.

Cristian Dumitrașcu: Aveți o misiune foarte grea, pentru că probele la intrare sunt aceleași ca pentru orice militar și nu de puține ori am înțeles că oameni foarte buni, cu o foarte bună pregătire muzicală, nu au trecut proba sportivă, de exemplu.

Aurel Gheorghiţă: Da, este adevărat, probele sportive sunt date la centrele zonale. Ele trebuiesc trecute, pentru că fără aceste probe nu pot să se prezinte la examenul de la Centrul de Instruire pentru Muzici Militare. O dată ce au trecut aceste probe, noi îi luăm în calcul și bineînțeles, trebuie să facă dovada științei unui instrument muzical, că știe să citească, știe armonie, știe contrapunct și să-și poată desfășura activitatea muzicală în acest cadru. În urma acelor nouă luni de zile de instruire, ei sunt repartizați la instituțiile din teritoriu.

Cristian Dumitrașcu: Ce vă faceți cu acele situații în care aveți nevoie de instrumentiști pe instrumente specifice, cum ar fi basfligornul, eufoniul, uneori și tuba? Sunt instrumente care nu se regăsesc decât în formații militare muzicale.

Aurel Gheorghiţă: Aşa este. În cadrul programului nostru, în aceste nouă luni de zile reușim să-i canalizăm. Trebuie să nu uităm că această continuă profesionalizare durează toată viața.

Cristian Dumitrașcu: Muzica reprezentativă reprezintă un obiectiv, până la urmă, pentru orice instrumentist militar din această țară să ajungă, dacă se poate, e un fel de echipă națională și este un nivel foarte înalt, este un palmares, precum am aflat și mai devreme, absolut impresionant, cu turnee în toată lumea, în festivaluri militare, unde această orchestră militară de suflători a reprezentat cu cinste România.

Aurel Gheorghiţă: Ne bucurăm că din anul 2022, prima invitație a fost în Polonia, unde au participat România, formația Lituaniei și formația Sloveniei. Ne-am bucurat de o primire călduroasă din partea formațiilor poloneze. Ne-am bucurat de faptul că avem aceste contacte minunate cu formațiile din mai multe țări. De asemenea, tot în același an am avut un turneu internațional la Madrid, unde am avut concerte de sală, sală Radio, cu Guardia Civil din Madrid. Toate aceste turnee, toate aceste manifestări culturale sunt o încercare și în același timp, o foarte mare responsabilitate pentru muzica militară, în special pentru muzica reprezentativă. De ce vă spun acest lucru? Pentru că îmi este dragă. Am pornit în carieră cu acest dar, muzica reprezentativă și este la momentul actual cea mai bună formație din țară.

Cristian Dumitrașcu: Câți ani ați fost dirijorul Muzicii Reprezentative?

Aurel Gheorghiţă: 20 de ani.

Cristian Dumitrașcu: 20 de ani. După ce ați fost înainte și instrumentist acolo.

Aurel Gheorghiţă: Am fost și instrumentist, ’86-’89, am fost instrumentist la Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale. Sunt oameni admirabili, da, dedicați meseriei. Am reușit să trecem peste foarte multe lucruri și să facem concerte de sală Radio cu doar două piese, Concertul de Pian în La Minor de Grieg și Simfonia a 9-a de Dvořák. Ceea ce este un palmares, este un vârf de realizare profesională.

Cristian Dumitrașcu: Este un vârf de realizare și aș întări ceea ce aţi spus. Aceste concerte, care au fost scrise pentru orchestre de coarde, pentru pian și orchestră, este o provocare în sine să fie orchestrate pentru instrumentele specifice fanfarei, instrumente de suflat – este un alt acordaj, este o altă particularitate a instrumentului.

Aurel Gheorghiţă: Este foarte important de spus că în cadrul acestui Inspectorat al Muzicilor Militare, avem și un birou de creație, un birou de repertoriu în care oameni, care sunt dedicați meseriei, orchestratori vin cu aceste noi propuneri către muzica reprezentativă. Foarte multe piese care sunt scrise pentru orchestra simfonică sunt adaptate pentru Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale, dar, în același timp, pentru formațiile din țară, ceea ce este un lucru foarte bun, pentru că dăm posibilitatea acestor oameni să abordeze un repertoriu diferit.

Cristian Dumitrașcu: Și iată, nu mai departe de acum câteva zile, un exemplu concludent: la Ambasada Statelor Unite ale Americii ați acompaniat o solistă, pentru care ați fost nevoiți să reorchestrați și să transpuneți într-o tonalitate potrivită vocii sale.

Aurel Gheorghiță: Vocii sale. Este important ca aceste adaptări pe care noi le facem aici trebuie să fie cât se poate de bine adresate și orchestrate pentru solistul cu care lucrăm.

Cristian Dumitrașcu: Domnule colonel Gheorghiță, o ultimă întrebare: dintre toate festivalurile internaționale, unde ați reprezentat România cu cinste, am și fost la câteva astfel de festivaluri, unul la Oslo, altul la Berlin, care v-a rămas cel mai aproape de inimă? Și care credeți că este, să zicem, cel mai reprezentativ? Un fel de Champions League al muzicilor militare? Mi s-a părut cel de la Oslo, Tattoo, de exemplu.

Aurel Gheorghiță: Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale a participat cred că în toate țările din Europa. Și n-aș vrea să le enumer, bineînțeles, să ne aducem aminte și de festivalul din China. Cert este că fiecare festival este unic, iar tu, ca formație, trebuie să te prezinți la cel mai înalt nivel. Într-adevăr, Festivalul de la Oslo a fost una din reprezentările în care a fost foarte important să participăm. De ce? Pentru că acolo au venit cele mai bune muzici, cele mai titrate muzici militare. Și este foarte important de spus că acest festival, Festivalul de la Oslo, este patronat de Casa Regală. Noi ne-am dorit, am ajuns acolo și, în același timp, ne-am dat seama că nu suntem departe de performanțele pe care ei le-au atins, ceea ce îmi doresc foarte mult. Îmi doresc foarte mult aceste întâlniri, da, în așa fel încât să putem să arătăm și noi performanța noastră și nivelul la care am ajuns.

Cristian Dumitrașcu: Domnule colonel Gheorghiță, vă mulțumesc tare mult. La mulți ani, încă o dată, și să ne revedem cu bine la, poate, nu știu, cel mai important concert care va avea loc anul acesta pentru publicul din România.

Aurel Gheorghiță: Și eu vă mulțumesc pentru amabilitate și am deosebita onoare și plăcere să vă invităm la Festivalul Muzicilor Militare de la Brăila, în perioada 9-12 august. De asemenea, vreau să urez muzicienilor militari, în primul rând, multă sănătate, să performeze pe cele mai înalte scene ale cetăților unde sunt în garnizoanele respective și le doresc să atingă performanțele muzicii reprezentative și, de ce nu, să le depășească.

Cristian Dumitrașcu: Vă mulțumesc.

Dorin Dumitru Prunariu: Trebuie să fim conștienți de faptul că în univers există viață și în altă parte

Publicat de prosavioleta, 28 mai 2024, 10:36

Cristian Dumitrașcu: Domnule general-locotenent, bine ați venit la „Interviul săptămânii”
Dorin Dumitru Prunariu: Mulțumesc. Bine v-am găsit.
Cristian Dumitrașcu: Nimic nu este întâmplător. Interviul este înregistrat exact în ziua în care, în urmă cu 43 de ani, ați revenit din spațiu și ne povesteați mai devreme, v-am întrebat cum v-a fost la întoarcere, în capsulă cu focul care se vedea prin hublou. Ați avut un moment de nesiguranță?
Dorin Dumitru Prunariu: Am avut un moment de suspans. Intri în atmosferă cu o capsulă sub formă de clopot, care are 2 metri diametru, 2 metri înălțime. Intri cu 28.000km/h și până la o înălțime de aproximativ 12,5km, viteza aceasta este frânată, deci simți o suprasarcină considerabilă în interiorul capsulei, până la o viteză cam de 900km/h, o viteză care a trecut deja în subsonic și la care pot să se deschidă parașutele. Desigur, e un tren întreg de parașute, extractoare de frânare, extractoare iară de frânare și parașuta mare, numai că la noi, după ce a fost largat capacul containerului parașutei și-a ieșit prima parașută de stabilizare, trenul de parașute nu a mers mai departe și am avut câteva secunde de suspans, în loc să se deschidă parașuta pe la 12,5km, s-a deschis pe la 7,5km…
Cristian Dumitrașcu: Aproape jumătate din…
Dorin Dumitru Prunariu: …aproape… da, încă vreo 5km diferență. Dacă mai treceau câteva secunde și nu se deschidea, aveam un monument la locul impactului, dar s-a deschis, din fericire, dar am trecut atunci prin niște momente tensionate, efectiv și pe mine, pe colegul meu de zbor ne-au trecut transpirații reci. De asemenea, eram în legătură cu centrul de coordonare a zborului, de unde ni se transmiteau informații, comunicam și noi cum ne simțim. S-a făcut liniște deplină și acolo. Ei bine, când apare o liniște de asta deplină, se trage semnalul de alarmă, ceva, într-adevăr, se întâmplă, iar când s-a deschis în sfârșit parașuta, s-a auzit prin radio „Ura! Sunt salvați!” și am răsuflat și noi ușurați. Apoi tot procesul de aterizare.
Cristian Dumitrașcu:  Comunicații radio, așa este, pentru cei mai tineri, care sunt acum obișnuiți cu altă tehnologie, cu internetul, totul se desfășura chiar și la acea distanță prin ceea ce se putea în anul 1981.
Dorin Dumitru Prunariu: Da, se comunica radio, bineînțeles. De regulă, se comunica pe unde scurte în acea zonă de comunicații cu nava cosmică.
Cristian Dumitrașcu: Pregătirea dumneavoastră, începută în armată și o spunem cu mândrie…
Dorin Dumitru Prunariu: Sigur, și eu o menționez cu mândrie întotdeauna.
Cristian Dumitrașcu: Ați fost selectat din rândurile aviatorilor militari. Ați făcut, din ce am mai văzut, ce am mai citit și ați mai spus în alte interviuri, o pregătire draconică. Cei care v-au antrenat au avut această ambiție și, sigur, obligativitate până la urmă să vă aducă la performanțele unor adevărați sportivi.
Dorin Dumitru Prunariu: Este adevărat. Ca să fim puțin mai preciși, eu eram inginer civil de aviație, care am devenit elev la Școala de Ofițeri de Aviație rezervă, șase luni, cât dura. În acea perioadă, am fost selecționat pentru spațiul cosmic. Am ridicat mâna, au fost întrebați elevii care doresc voluntar să se prezinte pentru o selecție pentru spațiul cosmic și, ulterior, mi s-a propus să devină ofițer activ și am intrat în rândul ofițerilor activi, ingineri de aviație.
Cristian Dumitrașcu: Câți au mai ridicat mâna?
Dorin Dumitru Prunariu: Eram 30 în sala de curs la Bacău și au ridicat 17. Pe aceștia ne-au dus la București cu un avion de transport militar. Era un AN-26 atunci. Am efectuat o serie întreagă de teste medicale și psihologice la Centrul de Medicină Aeronautică, actualul Institut de Medicină Aeronautică și Spațială, de aici din București. Am picat toți într-o primă fază. Apoi cinci dintre dosare au fost reluate, pentru că s-au stabilit niște mici corelații. Eu eram puțin răcit, analizele sângelui erau puțin alterate. Aceasta a influențat puțin niște probe de efort. Când s-au reluat dosarele, eram în perfectă stare de sănătate și am trecut fără probleme prin toată faza de selecție.
Cristian Dumitrașcu:  Cât a durat de la acest drum de la Bacău cu AN-26 până la decolarea către spațiu?
Dorin Dumitru Prunariu: Acest drum la Bacău a fost efectuat în 1977, prin luna mai, iar eu am decolat în 1981, în luna mai, în spațiul cosmic, deci 4 ani de zile.
Cristian Dumitrașcu:  Un drum de 4 ani.
Dorin Dumitru Prunariu: 3 ani de zile a fost pregătirea efectivă de specialitate, cu multe cursuri, multe probe practice, simulator, zborul cu avionul, parașutism, ș.a.m.d.
Cristian Dumitrașcu:  Făceam parte din Tratatul de la Varșovia. Am înțeles că instruirea dumneavoastră a fost una, de asemenea am să revin cu termenul ‘draconică’, pentru că trebuia să fiți pregătit să răspundeți în rusă foarte rapid comenzilor. De aceea, limba ați învățat-o cumva, la un moment dat, din rusă în rusă am înțeles.
Dorin Dumitru Prunariu: Da, într-un fel, din rusă în rusă. Eu, practic, în școală am făcut franceză-germană. N-am avut niciodată tangență cu limba rusă. Am vrut să zbor în Cosmos, am ridicat mâna și după aceea ni s-a spus „Băieții, acuma trebuie să învățăm limba rusă”. Am făcut vreo două luni cursuri de limba rusă aici în țară, dar abia au apucat să ne încurce un pic. Țin minte și acuma cum încurcam alfabetul chirilic cu alfabetul latin. Apoi, ajungând acolo, au început cursurile 8h/zi cursuri în limba rusă și rușii și-au dat seama că nu numai noi și alții din alte țări nu aveau cunoștințele de bază de limbă rusă pentru a putea face față învățământului și au angajat profesori de limba rusă specializați în a-i învăța pe străini limba rusă. A fost greu la început, cu multe dureri de cap. Am ajuns să vorbesc suficient de bine rusește cam în jumătate de an. Trăiam în mediul rus, copiii noștri erau la grădiniță acolo, soțiile între ele trebuiau să se înțeleagă cumva și se chinuiau și ele să învețe limba rusă. Și cursurile au continuat un an și jumătate, timp în care am ajuns să vorbim foarte, foarte bine limba rusă şi ei ne-au spus așa „trebuie să vă învățăm să gândiți în limba rusă, pentru că acolo sus n-aveți timp să traduceți. Dacă este vorba de o comandă de executat ceva, trebuie imediat să reacționați la limba în care vi se vorbește”. Normal că atunci nu era vorba de engleză, în Rusia nu se studia în limba engleză. Acuma cosmonauții ruși vorbesc bine engleză, americanii care zboară cu ei vorbesc rusește, este cu totul altceva. Și am ajuns să vorbim bine. Și de ce spuneați din rusă în rusă? Pentru că persoana care ne învăța nu știa altă limbă străină, în schimb din puținele cuvine pe care le știam, ne dezvolta vocabularul, ne explica și astfel toate explicațiile s-au implementat în gândul nostru, în limba rusă şi am ajuns să gândim atunci în limba rusă. Bine nu o mai fac demult, dar vorbesc curent limba.
Cristian Dumitrașcu: Există un cod în aviație, în general, pentru că ați spus despre astronauții americani și despre cosmonauți, și aici e o discuție de ce cosmonauți la ruși și de ce astronauți la americani, dar pentru că există un cod de onoare și de prietenie, cred că n-au existat așa mari rivalități chiar și acum, chiar și atunci când existau două blocuri diferite ideologice, militare, între dumneavoastră cosmonaut din partea estică și astronauții americani cred că niciodată nu a fost…
Dorin Dumitru Prunariu: Nu, nu a fost nicio problemă niciodată și nu a fost nici între cosmonauții ruși și astronauți americani, deși sunt multe divergențe, concurența era acerbă și nu merg mai departe. Chiar și acuma, cu războiul acesta din Ucraina, la bordul Stației Cosmice Internaționale zboară în continuare rușii cu americani, americanii cu rușii, lucrează în condiții de bună înțelegere acolo sus. Interesele sunt mult prea mari în domeniul cosmic pentru a le afecta deocamdată cu problemele de la sol. Practic, în momentul în care ajungi să zbori în Cosmos, devii un cetățean al planetei, deși îți păstrezi tot naționalitatea, desigur, dar ești un cetățean al planetei și te tratezi și ești tratat ca atare. Și toți care am zburat în Cosmos avem aceeași viziune asupra Pământului, asupra problemelor Pământului, asupra necesității de protecție a Pământului și având această idee generală asemănătoare, am devenit colegi și am devenit prieteni. Avem o Asociație Internațională a Exploratorilor Spațiului Cosmic, din care fac parte aproape toți astronauții și cosmonauții din lume. Acum sunt cam 670 de oameni care au zburat în spațiul cosmic. Desigur, unii dintre ei au dispărut din diverse cauze, bătrânețe unii dintre ei, dar toți cei care ne întâlnim anual la congresele internaționale ne purtăm în continuare ca foarte buni colegi și prieteni, indiferent din ce parte a globului suntem. Unii sunt militari în țările lor, unii sunt civili, dar nu contează aceasta.
Cristian Dumitrașcu:  Cât ați stat la cosmodromul din Uniunea Sovietică?
Dorin Dumitru Prunariu: Practic m-am pregătit în Orășelul Stelar, care nu e departe de Moscova, timp de 3 ani de zile, iar la cosmodrom ne-am deplasat cu 2 săptămâni înainte de zbor. Am mai efectuat niște pregătiri preliminare înainte de lansare și în ziua lansării am urmat un program întreg de pregătire nemijlocită, teste medicale, test al costumului de scafandru cosmic, văzut tot ceea ce aveam de dus în spațiul cosmic, oficial, procese verbale, birocrație – și acolo e birocrație, am semnat o grămadă de hârtii, apoi am fost duși la rachetă, cam cu 2 ore înainte de lansare, ne-am suit în vârful ei, în capsula care urma să ne lase în spațiul cosmic, aceasta s-a închis și timp de 2 ore s-au desfășurat o serie de procese ireversibile legate de lansare. Normal că și noi comunicam parametrii la sol, de la sol ni se transmiteau anumite informații, se studia foarte detaliat timbrul vocii, pulsul, tensiunea – aveam toți senzorii pe noi, se transmiteau prin telemetrie la sol…
Cristian Dumitrașcu:  În ’81…
Dorin Dumitru Prunariu: În ”81, sigur –  pentru a se vedea care este starea noastră. În orice caz, dorința mea de a zbura în spațiul cosmic și de a vedea Pământul de acolo de sus era atât de mare încât, desigur, emoții omenești mă stăpâneau, dar n-am avut nici un moment sentimente de frică. De fapt, se spune că frica și în aviație și în cosmonautică face ca omul să nu mai fie apt să-și îndeplinească misiunea. Trebuie să știi că te pot aștepta orice riscuri acolo sus, inclusiv riscul final. Trebuie să fii pregătit și pentru așa ceva. Și vă spun sincer, eram atât de mobilizați să ne îndeplinim misiunea, eram ofițeri toți, încât acest risc trecea pe un plan mult inferior față de dorința noastră de a îndeplini tot ceea ce aveam de făcut….
Cristian Dumitrașcu: Și importanța misiunii…
Dorin Dumitru Prunariu: Și importanța misiunii, da.
Cristian Dumitrașcu: Ajungem cu discuția în spațiu, pentru că, deocamdată, singurul om din România care a ajuns în spațiu sunteți dumneavoastră. Nu pot să nu vă întreb dacă n-ați plecat în Uniunea Sovietică cu un soi de reticență, având în vedere că îmi spuneați că nu știați limba rusă și având în vedere faptul că v-ați născut într-un oraș, Brașov, dintr-o familie de intelectuali, care la vremea aceea în care v-ați născut dumneavoastră se numea Stalin?
Dorin Dumitru Prunariu: Orașul Stalin, da, este adevărat, așa scrie în certificatul meu de naștere.
Cristian Dumitrașcu: Așa scrie?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, și-l păstrez, normal, ca un document istoric, ceea ce a fost în România în acea perioadă. Desigur, eu m-am născut în 1952, Stalin a murit în 1953, după aceea s-a schimbat numele Brașovului, și-a recăpătat numele vechi istoric, dar în anumite documente a rămas această urmă a sovietismului de atunci. Adevărul este că am plecat cu o oarecare reticență, pentru că eu apreciam mult politica României, politica internațională. Am apreciat mult când trupele Tratatului de la Varșovia, fără România, au invadat Cehoslovacia…
Cristian Dumitrașcu:  ’68.
Dorin Dumitru Prunariu: ’68, este adevărat, au invadat Cehoslovacia, și România a luat o poziție foarte hotărâtă împotriva acestui lucru. De asemenea, aflându-mă deja în pregătire la ruși, în 1979, rușii au invadat Afganistanul și au vrut să ne implice într-un fel de activitate politică, să fim de acord cu ceea ce au făcut ei. Normal că și eu și colegul meu Dumitru Dediu eram ofițeri români în misiune în străinătate și depindeam clar, ca subordonare, de atașatul militar român de la ambasada de la Moscova, imediat l-am sunat, ne-a spus: Se interzice orice participare la așa ceva, sunteți acolo pentru pregătire de specialitate; n-am participat, pentru o perioadă am fost considerați dușmani, dar lucrurile s-au liniștit, s-au potolit pentru că sarcina noastră principală era să zburăm în cosmos nu să împărtășim opiniile politice ale celor care ne pregăteau atunci.
Cristian Dumitrașcu:  Și, în fine, ați ajuns în Cosmos. Întrebare venită din public: cum se vede cosmosul? Cum l-ați văzut prima dată? Ca pe un cer plin de stele noaptea, pe un câmp pe pământ sau pur și simplu negru?
Dorin Dumitru Prunariu: Ca și pe pământ, în momentul în care este zi pe orbită, deci soarele se află deasupra orizontului pe care îl vezi, nu se vede nimic pe cer, cerul este negru, negru curat, nu mai există atmosfera care să-i dea culoarea. În momentul în care soarele trece de partea cealaltă a Pământului și intri în noaptea adevărată și în noaptea cosmică, este acoperit de o puzderie de stele, vezi mai multe decât vezi pe pământ, pentru că nu mai există nici un filtru care să filtreze imaginea ta, nu mai există impurități în atmosferă. De asemenea, ai ocazia să vezi constelații pe care nu le vezi de pe pământ, pentru că tu ocolești Pământul o dată la o oră și jumătate și vezi și constelații nordice și sudice. Desigur, pe toate le-am studiat la planetariu, le-am învățat bine, am învățat și să facem navigație după stele. În cazuri extreme poți să ajungi la așa ceva pentru a putea reveni pe Pământ…
Cristian Dumitrașcu:  Navigați instrumental și și acolo nu?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, navigam instrumental. Practic nava cosmică are traiectoria ei. Singurele manevre se fac pentru a corecta ușor orbita, pentru a te apropia de orbita stației orbitale și-a efectua joncțiunea, dar pentru a reveni pe Pământ, de exemplu, trebuie să orientezi neapărat nava cu motorul principal spre înainte să-l cuplezi, să frânezi, ca traiectoria să se transforme într-o traiectorie balistică și să reintre în atmosferă. Altfel, rămâi un anumit timp, nedeterminat, în spațiul cosmic dacă nu frânezi.
Cristian Dumitrașcu: O altă întrebare din public: cum dormeați și mai ales cum ați reușit să luați aparatul de fotografiat și să veniți cu fotografii de-acolo?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, aici sunt niște povești care îmbracă puțin privatul. De dormit dormeam relativ bine, cel puțin în prima noapte eram extrem de obosit după lansare, după ce am efectuat toate testele echipamentelor de bord, am efectuat prima manevră orbitală pentru a ne apropia de stație orbitală. Practic, pe la 04:00 ne-am culcat, când eu în mod normal mă culcam pe la 23:00 și mă trezeam la 07:00 și dormeam foarte bine. Ei bine, în momentul în care am adormit în spațiul cosmic, într-un sac de dormit, am dormit atât de profund că a doua zi când m-am trezit credeam că sunt acasă la mine și trebuie să plec la serviciu, până când m-am dezmeticit un pic și s-a trezit și colegul meu și ne-am dat seama ce avem de făcut în spațiul cosmic în timpul zborului. Apoi, la bordul stației orbitale, de asemenea, dormit relativ normal. Simțeai nevoia totdeauna să ai o pernă sub cap…
Cristian Dumitrașcu:  Și nu e…
Dorin Dumitru Prunariu: N-ai cum să o pui, pentru că capul plutește în momentul în care adormi, nu mai ai greutate deloc. Din punct de vedere al activității la bord, activitatea noastră a fost intensă. Am avut mult echipamente de asamblat, de efectuat măsurători în diferite domenii de activitate, de la experimente biologice, medicale, astrofizice, tehnologice etc…
Cristian Dumitrașcu:  În interior?
Dorin Dumitru Prunariu: În interiorul stației orbitale, da… nu am avut ieșire în exterior. De fapt, ieșirile în exterior erau excepționale atunci, se efectuau doar la mare nevoie, pentru că erau și acuma sunt cu un grad de risc ridicat. Am avut o colaborare foarte bună cu colegii mei, ne cunoșteam dinainte, toți eram pregătiți profesional foarte bine și am colaborat pe linia aceasta fără probleme. Iar referitor la ce am dus în spațiul cosmic, acel aparat de fotografiat, desigur, la bordul stației orbitale exista aparatură foto, dar aveam un aparat la bord, Practika, care era manual, în care trebuia să fixăm noi blițul, să vedem numărul ghid, să fixăm diafragma, timpul de expunere. Până când reglai un aparat din acesta pierdeai orice instantaneu, iar colegul meu Popov, știind ce se întâmplă la bordul stației orbitale, a făcut rost, prin intermediul unui candidat cosmonaut francez, de un aparat Canon, cumpărat din Vest, un aparat compact, cu peliculă, desigur, pe atunci nu erau aparate digitale, dar care făcea fotografii foarte bune în regim automat, numai apăsai și declanșa automat, se regla totul. Ei bine, am reușit să-l strecurăm, pot să spun, ilegal acuma, la bordul navei cosmice, apoi stației orbitale și fotografiile cele mai bune le-am făcut cu acela. Când ne-am întors la sol, am dat filmele la developat în centrul de pregătire al cosmonauților. Nu aveam unde să le developăm în altă parte, erau filme Kodak, iar cei de acolo, foarte vigilenți, și-au dat seama că unghiul cuprins de aparatul de fotografiat era diferit, nici 50 mm obiectivul normal, nici 24 super angular, era undeva pe la 38. Și imediat și-au dat seama că nu este aparatul de la bord, pentru că noi n-am spus cu ce le-am făcut. Și ne-au întrebat: ”Băieți, hai spuneți acuma despre ce este vorba. Fotografiile sunt atât de bune că dorim să le publicăm. Dacă ne spuneți, tăcem din gură și am închis gura și avem cele mai bune fotografii”. Normal că le-am spus până la urmă, nu s-a făcut caz de acest lucru, dar efectiv am reușit să facem o serie întreagă de instantanee. Sunt fotografiile oficiale care circulă și acuma pe net.
Cristian Dumitrașcu: Telespectatorii le-au văzut deja, în timp ce ne spuneați.
Dorin Dumitru Prunariu: Perfect.
Cristian Dumitrașcu:  Întrebarea despre acel scaun personalizat..
Dorin Dumitru Prunariu: La lansările în spațiul cosmic, indiferent cu ce navă ești lansat, stai culcat pe spate. Vedeți, și fotoliile de la naveta spațială, ele sunt scaune ca de avion, dar naveta este lansată vertical în sus, iar în acele scaune stai tot în poziție culcat pe spate. De ce? Pentru că suprasarcina este atât de mare, ajunge până la aproape 4G, încât presiunea pe organism este foarte mare și nu poți să-ți păstrezi conștiința și să respiri decât în poziție culcat, pe spate. Dacă ai sta în picioare, această suprasarcină ți-ar duce sângele în partea inferioară a organismului și ți-ai pierde cunoștința pur și simplu. Deci, culcat pe spate, iar fotoliul în care stai, se numește simbolic fotoliu, este de fapt un suport făcut exact după forma corpului tău. Noi am fost turnați în ghips, după forma exactă a corpului fiecăruia dintre noi s-a făcut o scoică care a fost capitonată ulterior, care are centuri de siguranță, aceea este montată fix în nava cosmică, iar dacă schimbi nava cosmică, pentru că se întâmplă de multe ori să fii lansat cu o navă și să te întorci cu o altă navă, care e de mai mult timp la bordul stației orbitale – noi nu am avut nevoie de așa ceva, dar se practică acest lucru, scoica aceea o demontezi și o montezi în cealaltă navă, pentru că, la revenire, cu o capsulă care are cam 2,5 tone, 2 metri diametru, 2 metri înălțime, intrarea atmosferă este foarte trepidantă, aș spune. Intri cu 28.000 km/oră până pe la 12,5 km frânezi doar datorită frecării cu aerul, până pe la 900 km/oră, viteză subsonică deja, când se pot deschide parașutele, iar în tot acest timp, care durează cam un sfert de oră, treci prin perioade în care suprasarcina este mare, capsula are un sistem de stabilizare care lucrează foarte dur, cu niște motoare de stabilizare astfel încât să mențină suprasarcina la un nivel nu mai mare de patru, deci vibrațiile, trepidațiile sunt foarte mari, iar șocul când se deschide parașuta este și el destul de mare, deci trebuie să fii imobilizat complet pentru a nu se deplasa coloana vertebrală sau, eu știu, ceafa, capul. Totul este perfect în acea scoică, legat în centuri de siguranță, și reziști.
Cristian Dumitrașcu:  Vă mulțumim tare mult…
Dorin Dumitru Prunariu: Cu multă plăcere.
Cristian Dumitrașcu:… pentru că ne împărtășiți aceste lucruri nu doar nouă, ci iată, Astrofestul la care ați participat în fiecare an, conferințele pe care le susțineți. Chiar săptămâna viitoare vom fi, veți fi la Mediaș, vom fi și noi acolo la Muzeul Aviației și ar fi, către final, de vorbit despre un subiect pe care nici până acum nu l-a deslușit nimeni de pe pământ: ne vom întâlni cu extratereștri?
Dorin Dumitru Prunariu: Este într-adevăr o întrebare care incită spiritele. Trebuie să fim conștienți de faptul că în univers există viață și în altă parte. Este dedus științific acest lucru fără să avem dovezi concrete acum. În afară de aceasta, gândiți-vă că planeta noastră, Pământ, este o mică planetă dintr-un sistem stelar aruncat undeva la marginea unei galaxii, care e formată din miliarde de stele care au sistemele lor planetare. Deci e imposibil ca în altă parte, undeva, să nu existe viață. Cum s-a dezvoltat pe Pământ, mai devreme sau mai târziu decât în alte părți, aceasta este cu totul altă problemă. Probabil că în alte lumi care s-ar putea să ne investigheze de la distanță, tehnologia și viața să se fi dezvoltat măcar cu 100.000 de ani înaintea noastră. Vă dați seama ce ar însemna 100.000 de ani diferență științifică, tehnologică? Probabil că dacă există aceste inteligențe extraterestre, stăpânesc anumite fenomene fizice pe care noi nici nu le cunoaștem încă, pe care urmează să le descoperim. Noi nu putem controla deocamdată câmpul gravitațional. Câmpul magnetic, electromagnetic îl controlăm, știm cum este, știm ce este câmpul gravitațional, dar nu-l putem deocamdată controla. Când o să controlăm și câmpul gravitațional vom putea să zburăm printre stele cu o viteză extraordinar de mare, fără să ne afecteze ca ființe. Dar, de la aceasta până la omuleții verzi care s-ar învârti pe Pământ, cu care ne întâlnim, este o distanță destul de mare. Deci acolo nu pot să fac nicio afirmație, pentru că nici n-am observat personal și, din discuțiile pe care le-am avut cu mulți colegi, problema este controversată. Au început să se desecretizeze o grămadă de informații ale ministerelor apărării, în Statele Unite, Anglia, și alții au desecretizat o serie de informații. Se pare că există totuși fenomene care sunt necunoscute nouă, pe care nu le putem explica prin ceea ce cunoaștem normal pe pământ și probabil că există și extratereștri. Dar afirmația mea sigură este că există viață și în altă parte în univers.
Cristian Dumitrașcu:  Vom mai avea vreun astronaut, cosmonaut român, credeți?
Dorin Dumitru Prunariu: În mod sigur vom avea, dar într-o perioadă de timp încă neprevizibilă. Din păcate, atunci când am zburat eu în spațiul cosmic am făcut parte dintr-un program internațional, programul „Intercosmos”. În acordul semnat între guverne atunci pentru acel program se stipula clar faptul că vor fi lansați și cosmonauți din țările partenere. În acordul pe care îl avem acum semnat cu Agenția Spațială Europeană, suntem membri plini ai ei, avem posibilitatea să participăm la selecții de candidați cosmonauți, astronauți. Numai că necesitățile europene sunt atât de mici încât din 12.800, aproximativ, de candidați, câți au fost prezentați în anul 2022, la finalizarea selecției, în toamna lui 2022 au fost selecționați doar șase noi candidați astronauți și dacă să spunem 1000, din cei 12.000 erau foarte buni, 100 ar fi fost excepționali, între ei probabil că au fost și români, selecția finală se face după contribuția țărilor la bugetul ESA, la programele europene ș.a.m.d. Iar noi am fost puțini handicapați în acea perioadă.
Cristian Dumitrașcu: Domnule general, Dorin Dumitru Prunariu, este adevărat că Nicolae Ceaușescu v-a interzis numele acesta Dorin?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, nu e vorba neapărat de Nicolae Ceaușescu, era sistemul de propagandă al Comitetului Central, atunci al partidului. Au considerat că Dumitru Prunariu sună mai hotărât, mai ferm și că acest nume Dorin, pe care mi l-au pus părinții, Dumitru a fost după nași, ar fi bine să fie eliminat. N-am fost de acord, desigur, m-au întrebat, dar am fost de acord în final ca în presă să apară numai Dumitru Prunariu. Așa că toată lumea m-a știut foarte mulți ani numai ca Dumitru Prunariu, iar Dorin au crezut că este un diminutiv de la Dumitru. Nu, este unul din numele mele, cel pe care m-au strigat întotdeauna membrii familiei și prietenii.
Cristian Dumitrașcu:  Deci a fost doar o treabă de branding din păcate, de propagandă…
Dorin Dumitru Prunariu: Da, sigur.
Cristian Dumitrașcu: Mă bucur că am reușit să facem interviul chiar în ziua de 22 mai. Vă așteptăm de fiecare dată cu mare plăcere, cu mare drag, să veniți din nou la armată, acolo de unde ați pornit…
Dorin Dumitru Prunariu: Cu plăcere.
Cristian Dumitrașcu:  … și mai cu seamă să vă întâlniți cu tinerii aviatori, cu studenții. Domnule general, am onoarea să vă salut!
Dorin Dumitru Prunariu: Toate cele bune, multă sănătate tuturor!
Cristian Dumitrașcu: Mulțumesc!

Ştefan Ciochinaru: „Întrebarea cea mai importantă pentru noi, românii, este: ce lecție învățăm noi din ceea ce se întâmplă în Ucraina?”

Publicat de gabrielasaksa, 13 mai 2024, 12:13

Cristian Dumitrașcu (realizator): În discuțiile noastre mai vechi, de la „Jurnal militar” apreciați că este o schimbare de paradigmă în ceea ce privește apărarea, după vechea strategie, apărarea întregului popor, care, se știe de multă vreme, nu doar în cultura noastră organizațională și militară, față de războaiele moderne, unde statele occidentale au fost implicate și unde e altceva, out of area, cum s-a exprimat generalul Pop.
Ştefan Ciochinaru: Da, da.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Credeți că Occidentul a învățat lecția asta? Este pe cale să o învețe?
Ştefan Ciochinaru: Domnule Dumitrașcu, Occidentul a învățat bine lecția. El are, de fapt, multe lecții bine învățate. Întrebarea cea mai importantă pentru noi, românii, este: ce lecție învățăm noi din ceea ce se întâmplă în Ucraina? Vedeți, noi încă nu avem actualizată Legea apărării, ceea ce este o problemă foarte gravă. Discutam chiar acum două zile cu câțiva ofițeri din teritoriu și ei nu înțelegeau, de pildă, de ce nu poate să existe un soldat voluntar care nu are zece clase. Soldatul trebuie să care mitraliera, să sară în șanț și să tragă. De ce trebuie să aibă zece clase? Sau liceul? Este legea veche, legea este depășită. Noi avem nevoie de soldați, avem nevoie de soldați la firul ierbii, așa cum avem nevoie și de baterii Patriot sau de armament, alt armament ultramodern. Ce lecție învățăm noi, cum apărăm această țară, cât de bine suntem pregătiți? Vedeți, președintele statului, aflat la Washington, ne vorbea despre faptul că trebuie să fim echipați, că trebuie să avem o producție internă suficientă.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Despre asta vorbim.
Ştefan Ciochinaru: Că trebuie să alocăm sume mai mari pentru industria de apărare, dacă vrem un sistem funcțional și acesta trebuie să aibă o logistică pe măsură. Războiul este aici, la frontiera noastră, nu în altă parte.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Ați spus despre Patriot. Sunt convins că aveți o părere și o poziție interesantă în ceea ce privește eventualitatea aceea în care am putea să trimitem un Patriot în Ucraina.
Ştefan Ciochinaru: Nu că am putea să trimitem, trebuie să trimitem, trebuie să trimitem. Sunt cred că peste 100, poate chiar 200 de baterii Patriot în Europa, unde nu este nevoie de ele. Nimeni nu amenință în momentul de față țările aflate în liniile trei și patru. În schimb, este nevoie de ele mâine dimineață în Ucraina. Noi avem o baterie Patriot funcțională, operaționalizată, cum spuneți dumneavoastră, militarii, avem încă trei în curs de operaționalizare și încă trei în curs de livrare. Putem să ducem o baterie Patriot în Ucraina și eu am propus și, iată, profit de amabilitatea dumneavoastră pentru a reitera această propunere, ca bateria Patriot donată de România Ucrainei să meargă să apere Odesa – Odesa, care, știți foarte bine…
Cristian Dumitrașcu (realizator): Înţeleg unde bateţi.
Ştefan Ciochinaru: Are un trecut în trecut cu Armata Română și iată ce arc peste timp, ce închidere a parantezei istorice am putea să facem trimițând această baterie românească să apere Odesa. Odesa, în Al Doilea Război Mondial, amintesc ascultătorilor, a fost bombardată de Armata Română.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Care credeți că este decalajul – că tot ați ajuns acolo și am ajuns acolo cu discuția, către Ucraina și către Odesa – decalajul, din păcate, creat de aceste luni foarte lungi în care Ucraina nu a avut de niciunele, acest ajutor american, când credeți că ar putea să echilibreze situația?
Ştefan Ciochinaru: Va fi foarte dificil. Probabil undeva spre sfârșitul verii se va echilibra situația. Șapte luni de inactivitate a Statelor Unite în susținerea efortului militar ucrainean contează. A schimbat, practic, a inversat cursul lucrurilor pe front. Ucrainenii au cedat, au fost obligați să cedeze inițiativa armatei ruse. Armata rusă are în acest moment inițiativa în Ucraina. De aceea o primă etapă – și probabil că dumneavoastră știți mai bine decât mine – va fi de oprire a acestei inițiative, după care, de inversare a trendului. Nu va fi simplu, dar nu este imposibil, atâta vreme cât lumea liberă va sprijini constant și cu ceea ce trebuie Ucraina, pentru că, repet, Ucraina până acum a primit doar atât cât să nu piardă. Nu a primit ce avea nevoie ca să câștige.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Aminteați despre lumea liberă – ce ne facem noi cu vizita asta recentă a președintelui Chinei într-o lume semi-liberă, să zicem, și chiar în lumea liberă, la Budapesta?
Ştefan Ciochinaru: Interesele chineze vizavi de Uniunea Europeană sunt uriașe. Ați văzut că, după vizita din Franța, unde a fost și președinta Consiliului European, acolo a fost o întâlnire foarte importantă. Xi Jinping s-a îndreptat către Belgrad și către Budapesta. Nu întâmplător, sunt cele două porți de intrare în Europa ale economiei chineze. Comentatorii francezi vorbeau de caii troieni, referindu-se, în special, la Ungaria, calul troian al Chinei în Europa, dar Ungaria este și calul troian..
Cristian Dumitrașcu (realizator): Al rușilor, sigur.
Ştefan Ciochinaru: …al Rusiei în Europa și în NATO. Lucrurile sunt foarte delicate. Are loc o confruntare la nivel global. Am văzut, comentariile nu împărtășesc optimismul lor. China are interese economice foarte puternice în Europa, dar Xi Jinping, personal, nu îl va abandona pe Vladimir Putin și va continua să îl susțină. Nu sunt vremuri ușoare, sunt vremuri grele, vremuri complicate, însă, din fericire, potențialul și valoarea economică și militară și științifică a lumii libere este foarte mare, este doar o chestiune de mobilizare. Este adevărat, uriașul se mobilizează mai greu, dar odată mobilizat, nu va mai putea fi oprit.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Da, ați mai spus și acum, în contrapartidă, către final – că mai avem vreo două minute și un pic – există și momentul, la poziția totalmente opusă a președintelui Macron, care a fost singurul din toată lumea liberă care a pus problema că trebuie să apere Ucraina și altfel decât până acum.
Ştefan Ciochinaru: Da, și președintele Macron a lansat un semnal extraordinar de important atunci când a vorbit despre posibilitatea de a se trimite trupe europene în Ucraina. Lumea n-a înțeles semnalul președintelui francez, domnia sa, în subtext, a spus următorul lucru: dacă nu-i oprim pe ruși în Ucraina, va trebui… și nu le dăm ucrainenilor ce le trebuie, pentru asta va trebui să ne trimitem băieții noștri să-i oprească pe ruși și atunci, ca să nu ajungem într-o astfel de situație, trebuie să dăm Ucrainei tot ajutorul de care are nevoie acum, nu peste șase luni.
Cristian Dumitrașcu (realizator): De aceea sunt atât de importante exercițiile care se întâmplă în zilele astea în România?
Ştefan Ciochinaru: Da, sunt foarte importante, sunt extrem de… sunt un semnal. Pe lângă pregătirea pe care o dobândesc militarii noștri împreună, este și un semnal foarte important că NATO este pregătită, în orice moment, să răspundă unei eventuale agresiuni a Federației Ruse.
Cristian Dumitrașcu (realizator): Domnule Ciochinaru, vă mulțumesc foarte mult pentru intervenția din seara asta de Radio România Actualități. Ne mai auzim și dimineață, la Jurnal Militar și la TVR1, la ProPatria, pentru că avem nevoie ca cei care ne ascultă, cei care sunt acasă, unii dintre cei care ne ascultă, poate au și altfel de informații, nu sunt preveniți de faptul că uneori citesc sau ascultă știri care nu sunt deloc adevărate. Această problemă este una reală și mai mare decât își pot unii închipui și dumneavoastră ați militat mereu pentru ca oamenii să fie îndreptați către o zonă corectă.
Ştefan Ciochinaru: Este război, domnule Dumitrașcu, ei își fac treaba lor, trebuie să ne-o facem și noi.

Costin Scurtu: Ceea ce se petrece astăzi, aici, în zona aceasta, numită Mihail Kogălniceanu, nu a venit peste noapte

Publicat de prosavioleta, 15 aprilie 2024, 14:20

Cristian Dumitrașcu: Domnule Scurtu, bine ați venit!

Costin Scurtu: Bună ziua și mulțumesc pentru invitație. Sunt onorat să fiu într-un spațiu deosebit și, mai ales, cu prietenii care iubesc istoria, arta militară și, mai ales, instituția Armatei Române.

Cristian Dumitrașcu: De aici pornim interviul despre această perspectivă istorică, pentru că s-a vorbit în ultima vreme despre o prezență substanțială, militară, aici, la Kogălniceanu. Sigur, cu toate controversele de rigoare, cu toate fake-news-urile care apar, nu de astăzi, cred că ar fi foarte interesant pentru ascultătorii „Jurnalului militar”, de la Radio România Actualități, să facem această paralelă despre tradițiile marinei, dar și  aviației. Împreună vom vorbi și despre „Operațiunea 60.000”. Se împlinesc, iată, 80 de ani, acum, în aprilie, de la marea debarcare dinspre Crimeea a trupelor române și germane și a altor trupe din acea vreme. Dar aș vrea, domnule Scurtu, să începeți să ne spuneți despre tradiția aviației și despre tradiția acestui loc, pentru că el vine pe locul unde a fost o bază de hidroavioane.

Costin Scurtu: Ceea ce se petrece astăzi, aici, în zona aceasta, numită „Mihail Kogălniceanu”, nu a venit peste noapte, nu a venit pentru că e un factor extern la care facem, acum, referire și în permanență avem o atentă organizare, pentru a putea să nu fim surprinși vreodată într-o situație nepotrivită, o situație cum în istorie s-a întâmplat, cum în istorie am avut de suferit. Pentru că ați amintit de „Operațiunea 60.000” din Peninsula Crimeei, când au fost nevoiți să fie retrași din zona de front pentru a putea să reorganizăm sistemul defensiv româno-german, la vremea aceea o contribuție importantă avea să aibă Marina. Atenție, Marina Militară, dar și Marina Civilă – cei care erau activi, dar cei care erau rezerviști. Pe lângă aceasta, ca să poți să-i aduci în viață pe tărâmul românesc, la Constanța, în portul Constanța, aveai nevoie de aviația care să fie, dacă se putea, zi și noapte în aer pentru a putea să protejeze acest flux. Pentru că nu a fost deloc ușor, era contratimp. Inamicul era superior din punct de vedere al capacităților de lovire și la nivel aerian, încât aviația noastră, și vorbim, aici, de Escadrilele 53-56 de Vânătoare, erau cele care aveau să înregistreze vestitele pagini de glorie, pentru că erau în situația în care luptau cu mai multe aeronave inamice. Aici, avem vestita poveste a locotenentului Bâzu Cantacuzino, care a fost în situația în care să fie și lovit, și să ajungă liniile inamicului și chiar să reușească și să scape de acolo. Dar avem povestea – care, uite, iar se împlinește un an… în anul acesta se face un secol – în care marinarii ofițeri au fost solicitați pentru a putea să se urce la bordul aeronavelor românești în Primul Război Mondial. Și îi găsim, în primul rând, în 1916, la Turtucaia, unde susțineau prin observarea directă a celor două maluri, pentru a putea să ajute trupele terestre române, sârbe și rusești care luptau împotriva inamicului format din Puterile Centrale. Vorbim, aici, de bulgari, de germani, de otomani, în care războiul avea să capete o altă valență. Aici, în Dobrogea, avea să fie prima provincie care să cadă sub ocupația inamică. Ei bine, acești dobrogeni aveau să se retragă în spațiul Moldovei libere, cât mai rămăsese, din România, la Primul Război Mondial. Iar acești dobrogeni, fie pe cale aeriană, fie pe cale terestră, aveau să înregistreze victoriile de la Mărășești, de la Mărăști. Aveam să-i găsim la granița cu Bucovina istorică. Aveam să-i găsim între 1918-1920 în partea de nord a Basarabiei, luptând împotriva bolșevicilor. Iar în 1919, cei care au plecat la luptă, din Dobrogea, aveau să ajungă chiar în Transilvania, unde în luptele duse, în primăvara anului 1919, să elibereze pe frații români, care erau sub presiunea și, mai ales, sub amenințarea bolșevicilor maghiari, la timpul respectiv. Ei, acest fenomen avea să ducă la o complexitate și o dezvoltare a armei Aviației Militare, după 1920. Dar, atenție, nu a început de undeva de sus; „Gata, s-a terminat Primul Război Mondial, avem foarte multe aeronave!” Da, erau, numai că nu mai puteau să fie ridicate de la sol. Chiar a început dramatic povestea Aviației Militare românești în perioada interbelică, pentru că s-au înregistrat foarte multe incidente. Au fost multe dintre ele soldate și cu morți în rândul piloților. De aici s-a plecat, de jos.

Cristian Dumitrașcu: Așa este.

Costin Scurtu: Din dificultatea aceasta. Din criza economică a României, în care, strategii noștri – cum, astăzi, suntem la alt nivel, aici, la Mihail Kogălniceanu – perspectiva de organizare defensivă a teritoriului național, așa s-a discutat și în perioada interbelică. „De câte escadrile ar fi nevoie, aici?” Dar acestea nu se puteau constitui peste noapte. Și pentru că ați amintit de prima structură aeriană, în Dobrogea este cea de hidroaviație. Cu ce am capturat din…. și am primit recompensa pentru despăgubirile de război de la inamic, așa s-a constituit prima escadrilă de hidroavioane. Am avut ingineri foarte buni la Constanța, care au venit să le îmbunătățească. Vorbim de vestitul model „Getta 1 și 2”, realizate de inginerii constănțeni. Din păcate, nu aveau să intre în acea competiție în care să devină producție de serie. Și cu toate acestea, statul român va ajunge din 1920, de când vorbim de prima structură de hidroavioane la Constanța, județul Constanța, vom ajunge în 1930, deja, să avem, aici, piloți de elită în hidroaviație – piloți care vor ajunge chiar la Istanbul, vor face Marea Mediteraneană, într-un mod în care onora această elită a piloților de aviație din Armata Română. Iar al Doilea Război Mondial avea să devină o necesitate strategică. În 1939 s-a pus în discuție foarte clar cum să fie apărat acest teritoriu. Dobrogea are întotdeauna – și a avut întotdeauna, din punct de vedere istoric, în cele mai vechi timpuri – necesitatea de a putea să fie apărată din aer, de pe apă și de pe uscat. Toți strategii, din punct de vedere istoric, au trebuit să țină cont de acest aspect. Gurile Dunării, nu mai discutăm despre ele. Podul de la Cernavodă avea să devină elementul strategic prioritar, încât în timpul celui de-al Doilea război Mondial, piloții… una dintre misiunile continue pe care le-au avut, a fost aceea să protejeze sectorul de cale ferată și Podul de la Cernavodă. Nu avea să fie chiar simplu. Dacă mai am un minut să-ți spun despre Al Doilea Război Mondial, ajungem exact la „Operațiunea 60.000” pentru că în prima fază, aici, unde aveam Escadrila 53, după aceea și 57 avea să vină. Ele se schimbau între ele în funcție de solicitările de pe front. La timpul respectiv puteau să fie la Constanța, în Mamaia. Puteau să fie la Buzău, puteau să fie la Ianca, unde era nevoie să participe la susținerea efortului terestru de luptă. Lucru care se petrece, și de aici a intrat în legendă povestea locotenentul lui Horia Agarici.

Cristian Dumitrașcu: Horia Agarici, sigur.

Costin Scurtu: Da, pentru că, aici, avem povestea în care o situație de luptă cu o întâmplare, cu un element neprevăzut, avea să transforme o situație de risc major pentru destinul Constanței, a județului Constanța, al Dobrogei, să fie întoarsă într-o victorie de înalt nivel, încât a rămas în conștiința neamului românesc, a rămas în analele istoriei aeriene, luptelor aeriene.

Cristian Dumitrașcu: Vestitul Horia Agarici care i-a bătut pe bolșevici. Erau și cântece.

Costin Scurtu: Erau și cântece. Și cântecul acesta a venit pe fondul în care presa a realizat valoarea simbolică a acestei victorii. De abia începuse, intrasem în război, România de-abia intrase în al Doilea Război Mondial. Se dăduse vestitul ordin de a se trece Prutul pentru a elibera pe frații din Basarabia și Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Și acțiunile militare, deja, intrau într-o dată componență… componentă a timpului specific. Iar, aici, această aeronavă n-a putut să decoleze odată cu celelalte, cu toată escadrila, dar avea să fie șansa pentru a putea să doboare bombardierele sovietice care aveau sarcini precise de a distruge toate punctele strategice din Dobrogea. Odată distruse atunci e clar că frontul românesc ar fi fost dat peste cap. Ei, tocmai acest gest al lui Horia Agarici avea să doboare, chiar trei bombardiere. Bineînțeles că a fost și o subestimare și lipsa de informație completă din partea inamicului, care era convins că nu mai e niciun avion de vânătoare, aici.

Cristian Dumitrașcu: În mod normal n-ar mai fi trebuit să fie.

Costin Scurtu: În mod normal, numai că acesta aflându-se în hangar, n-au putut să-l vadă la timpul respectiv de către aparatele de observare dinamică.

Generalul maior (r.)“ Victor Strîmbeanu: “A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO.”

Publicat de gabrielasaksa, 1 aprilie 2024, 12:04

Victor Strîmbeanu: Eram comandantul bazei, dar până acolo, ca să pot să plec la post, s-au întâmplat niște lucruri. De exemplu, în ’95 am absolvit  în Statele Unite, în cadrul  University, cum îi spun ei acolo. 2000-2001 mi-am luat maseratul la britanici. Asta este un curs mai dificil, mai lung la Royal Military College of Science și, cum să spun, eram pregătit. Când au început să dea testele cine pleacă la post, eram deja în evidențele Statului Major General și în 2006 am plecat. Dar la aderare eram acolo, comandantul bazei, cu probleme de interoperabilitate. Asta a fost o altă epopee, aș putea să-i spun, realizarea interoperalității în forțele aeriene în ani parteneriatului și șansa a făcut să fiu și în acest grup. Era un grup de patru oameni. Cred că nu le-am cerut acordul, dar cred că nu greșesc dacă le spun, eram cu generalul Burhală,  și cu Ristea. Atunci toți aveam grade mici. Eu eram maior, respectiv locotenent comandor, ei căpitani comandări, după aia au ajuns generali. Şi am fost vârful de lance. Ni se spunea în aviație deja Delta Force, în sensul că, cum să explic pe scurt, că timpul ne presează. Noi eram din cauza restricțiilor bugetare și insuficienței resurselor zburam acolo în aerodromul nostru. Țara era împărțită în aerodromuri, procedurile noastre, zboruri insuficiente, orice misiune care te scotea din rutina asta era un risc. Aveai de dus un avion de la Bacău la uzină, făceai pregătire 24 de ore înainte, dădeai lucrare scrisă, te examina navigatorul unității ca să duci un avion de la Borcea la Bacău, la uzină. Ori noi atunci trebuia să plecăm de la Borcea la Timișoara la Brno, la Nürnberg și în Franța în aceeași zi pe căi aeriene, schimbând 30 operatori, vorbind cu ei în limba engleză, schimbând frecvențe și acolo trebuia să participăm la niște exerciții pentru care pur și simplu noi nu eram pregătiți. Dar ca să ajungem la interoperabilitate ne-am asumat aceste riscuri. Şi vă spun cu mâna pe inimă, a ținut Dumnezeu cu noi, pentru că puteam să ne rupem gâtul de 100 de ori în Franța, în Germania, în Slovacia, în Turcia, pe unde am fost această echipă. Ei, încet, încet am predat ștafeta către cei mai tineri și nu întâmplător eu am fost numit comandant la Borcea, Burhală la Bacău, lui i s-a propus la Câmpia Turzii, da, mă rog, n-a vrut să accepte, ca să ducem această experiență extrem de valoroasă pe care ne-am însușit-o, ne-am realizat-o cu atâtea riscuri, că au fost riscuri, când, poate altădată discutăm de particularitățile, unele plecau chiar de la posibilitățile avionului. Toți ăia operau cu avioane două, trei ore, noi trebuia să ne încadrăm în 30 de minute, când ăla îmi planifica o misiune în poligon, zice: merg pe un traseu la mică înălțime 30 de minute, faci un holding, nu știu unde, vii din partea… că se simula o situație tactică. După care în poligon trebuie să operezi 30-40 de minute. Şi noi îl ascultăm… Hello, noi 30 de minute trebuie să aterizăm. Şi planificarea lor se ducea în acer. Noi zburăm razant, ne ducem direct în poligon, în cinci minute ne-am făcut treaba și ne-am întors pentru că rămânem fără combustibil. Şi încă o dată, a ținut Dumnezeu cu noi, vă spun eu. Am reușit să facem, am făcut impresie foarte bună, nu că mă laud, scuzați lipsa de modestie. Astea ar trebui scrise, nu-mi ajunge timpul, să luăm benzile și toate… Dacă ați vedea benzile alea, ce se întâmpla în cabinele alea, că mergeam cu dubla la început. Eu eram pe engleză pe naviaţie, si de regulă zburam cu generalul Burhală. El era căpitan comandor atunci, făceam tandemul ăsta și ceilalți în formații. Dacă ați auzit benzile alea ce se întâmpla în cabina aia, ce tensiune nervoasă, ce explozii, ce descărcări ca să putem să lovim țintele, să simulăm lovirea țintelor în limbaj, după procedurile lor, în anii interoperalității, eu nu vorbesc acum, când avem piloţi şcoliți în Statele Unite, după procedurile în limba lor de la zero. Noi atunci eram, veneam din Tratatul la Varșovia cu…

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu şcoala de aviației rusească, cu toate cele.

Victor Strîmbeanu: Școala noastră a fost bună. Pe noi ne-a omorât lipsa de resurse. Când unui pilot de MIG-21 îi dai 10 ore de zbor pe an, cinci ani la rând, ăla e kamikadze, e kamikadze. Specialiștii spun că sub 70 de ore intrii în pământ din lipsă de antrenament. Şi noi am zburat ani, promoția mea, și înaintea mea și după mine pentru că au fost ultimii ani din regimul comunist și primii ani după când era o, în sfârșit. Încet-încet am intrat în normalitate.
Toată treaba aia noi am făcut-o atunci, și ulterior am predat ștafeta și la Borcea, și la Bacău, și pe la Câmpia Turzii și, încet-încet, au venit piloții tineri și s-a făcut această trecere să se zboare normal, operațional. Ca să fii interoperabil trebuie să fii în primul rând operațional în mediul tău național. După aia discutăm de interoperabilitate. Nu poți să fii interoperabil dacă tu nu ești operațional. Că în rest aviația este aceeași peste tot, la fel atacă și pilotul ăla…Mici diferențe de concepție, de întrebuințare a formațiilor, ce mijloace tehnice, de cercetare aeriană, de gestionare a spațiului aerian și așa mai departe. Ei, campania aia din anii parteneriatului a fost definitorie pentru noi și începutul Forțelor Aeriene. Și după aia au venit misiunile. Când am ajuns comandant de bază deja cam predasem ștafeta. În calitate de comandant de bază cred că a mai fost o singură misiune pe afară, în Franța, la un cooperative key, ceva, și după aia am trecut pe, hai să zicem, pe management. Eu am rămas pilot până la pensie și m-am încăpățânat să rămân. Uneori m-am luptat cu medicii, că, uitați, port ochelari, acum sunt la Techirghiol că am niște discuri comprimate de la suprasarcină, dar așa am vrut să…

Cristian Dumitrașcu (reporter):  De la suprasarcina din zborurile cu MiG-ul…

Victor Strîmbeanu: Din avion, da, suprasarcina fiind acea componentă din forța centrifugă din evoluțiile curbilinii care se adaugă la greutatea normală; ea are altă definiție, este portanță pe greutate. Crește portanța, greutatea și atunci factorul de suprasarcinp se duce la 5, 6, 7, 8 până la ruperea omului sau a avionului. Evident, trebuie să respect restricțiile. Și după asta au venit misiunile astea importante. Ajunsesem deja general și noi aveam la NATO o funcție de general, atunci, imediat după aderare. De fapt, România a avut de ales: o funcție cu două stele, dar la rotație cu Ungaria sau Cehia, cred, sau o funcție permanentă de o stea. Și România a mers pe funcție de permanentă de o stea; era vorba de director adjunct la celula de coordonare a parteneriatului. Au fost ani foarte provocatori, exista concepția „a, e viață dulce acolo, Victore, e viață de ieșit la pensie”. Domnule, m-a ținut viața asta dulce vrei șase luni, după care doi ani și jumătate SHAPE a intrat într-o reorganizare și a trebuit să transformăm această celulă de coordonare a parteneriatului într-o divizie de cooperare militară, una din cele cinci divizii ale SHAPE. Și am început să scriem… Și în țara ta și în în limba ta e greu să construiești o structură, darămite acolo, începând de la mission objective și să dezvolți în continuare compartimente, birouri, structuri, iar ăia nu se joacă. Noi aveam o funcție de un general pentru că la NATO regula era în general trebuie să ai cel puțin trei colonei în subordine. Ca să ai trei colonei, trebuie să ai cel puțin 25 de oameni în subordine. Deci ca să ai functie de o stea trebuie să ai 75 de oameni acolo. Nu se respectă regula de la pluton la pluton, e un comandantul-locotenent. Vorbim de un comandament aliat strategic. Și atunci asta era matematica, logica din spatele acestei… Și așa am ajuns acolo la prima funcție, după care, în sfârșit, m-am întors în țară, Afganistanul, și după aia a doua etapă, în care am fost reprezentant al șefului SMG la SHAPE. Să lămurim, NATO e condus de un nivel politic, nivel președinți, Consiliul Nord-Atlantic. În lipsa lor, sunt ambasadori. Următorul nivel politico-militar, tot la Bruxelles, unde sunt miniștrii apărării; în absența lor, că nici președinții, nici miniștrii, nici șefii apărării nu stau la Bruxelles, Ei au reprezentanți permanenți: ambasadori, respectiv milrep, respectiv ce-am fost eu – reprezentantul șefului Secretariatului Major General la SHAPE, la Comandamentul Aliat Suprem. Și acolo se întâmplă tot ce este important pentru destinul țărilor aliate în următorii 5, 10, 20 de ani, pentru că se lucrează cu bătaie lung. Structura NATO a evoluat foarte mult, era atunci… Mă rog, comandamentele strategice au rămas ACO, și ACT, ACO – în Europa și ACT – peste Ocean. Foarte logic, de altfel, că, din considerente strategice, dacă unul este lovit prin surprindere de o lovitură puternică nucleară, de exemplu, să nu rămână Alianța decapitată. Și aceste două comandamente se intersectau, în sensul că deși ăsta se numea ACO – Allied Command Operations – și gestiona operații și celălalt se numea ACT – Allied Command Transformation – și se ocupa de transformare. Transformarea e un proces continuu, altfel rămâi în urma părții adverse. Dacă nu-ți asumi această doctrină, pierzi lupta dinainte. Dar și ăla care făcea transformare făcea și 25% operație și cel care făcea operații 75% făcea 25% transformare. Și după care veneau comandamentele operative. La început era pe fiecare componentă. Ulterior, datorită acelor ani, magnificii ani ’90, care, din păcate, nu au durat, atunci toată lumea era fericită. Dispăruse imperiul diavolului, Uniunea Sovietică, lumea bipolară care a trăit sub spectrul distrugerii reciproce, conceptul MAD – mutually assured destruction, distrugerea reciprocă asigurată. Și coșmarul ăla se terminase, toată lumea era prietenă toată lumea, inclusiv rușii cu occidentalii, cu NATO, și chiar atunci s-a creat și NATO-Russia Council, și PJC-ul – Permanent Joint Council, și toate cele. Din păcate, anii ăia nu au durat. Și lucrurile s-au deteriorat. Dar în perioada aia NATO și-a restrâns foarte mult comandamentele. S-a ajuns în locul celor trei comandamente operative la acele component commands, care sunt încă, dar deja… Vedeți dvs., s-au întâmplat atunci evenimente.
Și pe primul mandat am avut, de exemplu, războiul din Georgia. Pe mandatul doi am avut Crimeea, la câteva luni, și după aia tot ce a urmat. Și NATO a trecut… Evident, sunt încă legat de un jurământ și nu putem vorbi de lucruri clasificate, dar o parte din măsurile luate atunci, asta a dat publicității, s-au luat două pachete de măsuri: de adaptare, de asigurare imediată și de adaptare pe termen lung. Multe lucrurile pe care le vedeți azi atunci au fost făcute, când s-a întâmplat să fiu și eu acolo, în perioada măsurilor de adaptare pe termen lung. Adică faptul că se mai deschide un comandament. Păi, România era… situația pe flancul de est era complet dezechilibrată. Polonezii aveau comandant de corp, România nu avea nimic. Eu am plecat cu mandat de la șeful SMG, la vremea aia, să obțin în primul rând un contingent suppleant pentru noi, că noi nu aveam nici din ăla, și după aia un comandament și… Și ce se întâmplă, era pace, erau liniștiți, erau „domnule, nu e necesar, veniți cu o analiză pertinentă de intelligence să vedem harta riscurilor, amenințările, dacă se jusatifică”… Dar astăzi avem comandament de corp. S-a echilibrat flancul estic. Dar am început atunci. Haideți cu un comandament de divizie… La sfârșitul mandalului meu aveam Multinational Division South – East – divizia multinațională de su-est, la noi, și care s-a transformat acum în corp. Și, încet-încet… Deci multe din măsurile pe care le vedeți, eu vorbesc acum din perspectiva României, vorbesc repede, că timpul este limitat și sunt atât de multe de spus și de explicat oamenilor, că mă doare, domnule, efectiv când văd efectele propagandei care prinde, propagandei din est, prinde la multă lume, din lipsă de informare. Multe din ce vedeți astăzi atunci s-au făcut. Face parte din acele măsuri de adaptare de termen lung. Măsurile de asigurare imediată sunt alea pe care le intuiește oricine: intensificăm cercetarea… Și astea sunt secrete, dar și-au pierdut relevanța.

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu asta voiam să mergem către finalul interviului, pentru că mi-ați mărturisit înainte de a porni înregistrarea că sunteți mâhnit de faptul că mulți români intră în jocul ăsta al știrilor false și al… Noi știm foarte bine ce este și de unde vine. Și inclusiv acea sintagmă „colonia americană”, chiar mi-ați spus că sunt oameni care plimbă cu vorbele rușilor…

Victor Strîmbeanu: E propaganda din est. Fenomentul e complex, autoritățile au un mic blam aici, o parte de vină, pentru că nu iau măsuri. Și, domnule, nu măsuri reactive. Haideți să trecem un pic în ofensivă, să trecem la informarea sistematică a oamenilor a ceea ce înseamnă… Ce se întâmplă, în țările celelalte mulți au făcut referendum: domnule, intrăm sau nu în Uniunea Europeană, intrăm sau nu în NATO? La noi s-a subînțeles. La noi dorința populară a fost extrem de mare – da cu Occidentul, da cu Uniunea, da cu NATO. Nu s-a pus problema. A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO. Și astăzi, dacă facem sondaj, datorită acestei propagande, cărei propagande i-au căzut victimă mulți români din neinformare, și aici autoritățile au o parte de vină, o să constatați că procentul este îngrijorător. Și faptul că mișcările astea extremiste, inclusiv politice, au atâta aderență la populație, ce se întâmplă? Ei aruncă vina pe Occident pentru disfuncționalitățile economice, pentru neajunsurile astea. Tranziția n-a fost ușoară. A fost mai grea din cauza noastră, noi n-am gestionat-o. N-a venit nimeni, domnule, cu tancurile aici, cum a venit Uniunea Sovietică. Nu ne-a luat nimeni cu forța. Noi ne-am rugat să intrăm acolo și ei ne-au spus: domnule, intrați, și în NATO, și în Uniunea Europeană, dar uite care sunt criteriile. Îndepliniți-le, pentru că altfel dezechilibrați sistemul. E un sistem echilibrat matematic, și economic, și securitar, și intrați când sunteți interoperabili. Uitați, asta este conduita noastră. Asta nu înseamnă că ești colonie. Dacă ai fi colonie, ar veni o forță care să te țină… Noi dacă vrem să ieșim mâine, ieșim mâine. Dar ne e bine? Eu mă duc aminte că aveam inflația 120 în anii ’90 și eu ne-au spus: deficitul maxim la 3%. Cât ne-am luptat să obținem deficitul ăla? A, nu s-a făcut. Aș spune că ăsta e costul tranziției. Da, domnule, sacrificii, atâția oameni fără locuri de muncă, atâtea fabrici închise. Dar oamenii ăia uită niște lucruri: fabricile alea erau competitive, rezistau la economia de piață? Că asta ne-am dorit. Nu prea rezistau. Bun, aș zice: ăsta e costul tranziției. Dar avem exemplu Poloniei, care, în plină criză, atunci când nouă ni s-au tăiat salariile și pensiile cu 25%, ăia erau pe plus, profitau, tot din comunism venită, tot cu economie supercentralizată. Unde e diferența? Nu vreau să jignesc pe nimeni, în calitatea umană și în special în calitatea conducerii.

Angel Tîlvăr: ”Nu există la acest moment niciun proiect al nostru care să ducă la ideea stagiului militar obligatoriu”

Publicat de prosavioleta, 27 martie 2024, 15:02

Cristian Dumitrașcu: Suntem într-o serie de interviuri care vorbesc de ceva vreme încoace despre cei 20 de ani pe care România îi împlinește de la aderare și se vorbește chiar și acum, la 20 de ani, despre politica ușilor deschise care se întâmplă în NATO. Vă rog să începem acest interviu plecând de aici. Dacă politica ușilor deschise este încă cea mai bună variantă pentru o alianță care, iată, a ajuns la o maturitate deplină, aș vrea să spun.
Angel Tîlvăr: Categoric că da. Așa se explică și faptul că, de-a lungul vremii, mai multe state, inclusiv România, și-au exprimat dorința de a face parte din această alianță. Cred că este bine că suntem membri ai acestui format, pentru că, iată, realitatea zilelor ne spune că provocările securitare nu au încetat, ele există mai mult ca niciodată. Astăzi, în proximitatea României, există un conflict generat de agresiunea nejustificată și profund ilegală a Rusiei împotriva unui stat suveran, motiv pentru care flancul estic, care este și flanc NATO și flanc al Uniunii Europene, are o importanță majoră din punct de vedere al securității. Iată de ce cred că România, în această perioadă, fiind un stat NATO, are garanții de securitate și are ceea ce este necesar pentru a asigura o viață normală în țara noastră. Nu în ultimul rând, și apartența noastră la Uniunea Europeană este un alt câștig enorm pentru România. Vedem în jurul nostru cât de important este acest lucru, așa cum parteneriatul strategic pe care l-am făcut cu Statele Unite își arată rezultatele pozitive și în această perioadă. Deci, clar, politica ușilor deschise, care este politică formulată în cadrul Alianței de multă vreme, se justifică pe deplin. Și faptul că săptămâna trecută, în curtea ministerului am arborat steagul Suediei, al NATO și al României, cred că vorbește la sine, despre dorința noastră și efortul pe care România îl face, pentru că este nevoie de un efort de validare din partea țărilor membre ale Alianței. Spuneam că acest lucru vorbește de la sine despre cât de mult ne-am implicat și cât de important este acest lucru.
Cristian Dumitrașcu: Este cu siguranță o confirmare a acestei politici a ușilor deschise. Ați mai avut o întâlnire foarte interesantă cu adjunctul șefului misiunii diplomatice a Statelor Unite la București, în care ați discutat despre asistența de securitate atât de importantă în zilele astea, în care, iată, împlinesc doi ani și o lună de când Ucraina a fost invadată, la început.
Angel Tîlvăr: Da, este o discuție pe ca am avut-o și care se înscrie și pe linia colaborării excelente pe care o avem cu partenerul nostru strategic. Este o discuție care mi-a dat posibilitatea și să formulez anumite solicitări în ceea ce privește derularea programelor de înzestrare. Și eu și echipa care m-a însoțit cred că am reușit să formulăm așa cum se cuvine ceea ce dorim. În același timp, am accentuat și cât de importantă este contribuția României la păstrarea securității flancului estic al Alianței. Dacă adăugăm la asta și extindea bazei de la Mihail Kogălniceanu, dacă adăugăm și o prezență militară americană semnificativă pe teritoriul României, cred că obținem formula unei povești de succes, pentru că acest parteneriat și colaborarea noastră cu Statele Unite și-au dovedit utilitatea.
Cristian Dumitrașcu: Ați discutat, de asemenea și despre asistență de securitate pentru Republica Moldova și în general pentru granița de est a NATO, zona Mării Negre?
Angel Tîlvăr: Am vorbit despre cât de important este bazinul Mării Negre și regiunea Mării Negre, regiune din care, evident, și Moldova face parte, Moldova, care din punct de vedere militar este o țară neutră, dar care, ținând seama de relația specială pe care o are cu România, a beneficiat din partea României de sprijin atât la nivel economic, dar și colaborarea mea cu omologul meu, cu dl Nosatîi, este una foarte bună și din punct de vedere neletal, am sprijinit și noi pe prietenii noștri de peste Prut. Deci, în acest context, în contextul Mării Negre, dar și în contextul faptului că Moldova este o țară care, împreună cu Ucraina, se află în proces de negociere cu Uniunea Europeană, în timp ce Georgia a dobândit anul trecut statutul de țară candidată, Moldova este o țară care, nu mai este nevoie să discut cu dumneavoastră acum cât de importantă este pentru România, este o țară care nu dă vești foarte bune Rusiei în ceea ce privește parcursul european pe care și-l dorește, parcursul european care mi-ar plăcea să cred că este ireversibil, dar este o țară care suportă elemente de…
Cristian Dumitrașcu: De război hibrid…
Angel Tîlvăr: De război hibrid, motiv pentru care cred că are nevoie de sprijinul nostru şi din acest punct de vedere.
Cristian Dumitrașcu: Şi această așa-zisă cerere a Transnistriei să înscrie…
Angel Tîlvăr: Putem să o citim în această cheie, evident, nu era nimic imprevizibil, evident. Discuţiile și formulările sunt, dacă vreți, repetitive. Ele au apărut de-a lungul vremii, în mod regulat. Dar îmi place să cred că autoritățile de la Chișinău pot să gestioneze situații de genul acesta.
Cristian Dumitrașcu: Venind către Armata României, în ultimii doi ani, sigur, s-au schimbat multe lucruri și măsurile pe care le-ați luat împreună cu membrii Guvernului și cu, până la urmă, toată clasa politică, „retenţia personalului” este o sintagmă pe care o auzim din ce în ce mai des, pentru că sunt foarte multe cadre militare care au plecat din sistem și se punctează, poate voit, doar aceste plecări și nu se spune că sunt eforturi de a echilibra această situație.
Angel Tîlvăr: Evident, nu este prima dată când o spun, dar n-am să ezit să repet ori de câte ori va fi cazul. Pe lângă dorința noastră de a avea echipamente de cea mai bună calitate din punct de vedere militar, principala noastră preocupare se îndreaptă și asupra elementului care este cel mai important într-o armată și anume, personalul militar. Motiv pentru care și eu și colegii mei, dar și membrii Guvernului înțeleg nevoia de a face acele demersuri care să ducă la o decizie de a rămâne în continuare în Armata României pentru cei care doresc să plece și nu în ultimul rând, de a-i încuraja pe alții să își dorească să îmbrățișeze o astfel de carieră. Pe lângă măsurile de retenție, sunt și măsuri care, așa cum spuneam, încurajează tinerii și pe toți cei care doresc să servească sub drapelul României, să o facă, măsuri care se concretizează fie în creșterea numărului locurilor în instituțiile de învățământ de specialitate, fie în a acorda anumite facilități care să-i determine pe oameni să ia decizia de a intra în Armata României. Știți că au fost multe discuții vizavi și de un serviciu voluntar în termen. Există mai multe inițiative și mai multe discuții referitoare și la creșterea soldei de grad, la creșterea cuantumului sumei alocate echipamentelor militare, a normei de echipare, lucruri legate de creșterea diurnei în cazul unor anumite exerciții sau de încurajare a celor care doresc să ocupe locuri în zone în care există un anumit deficit, să o facă. Deci, avem pe agendă cele două tipuri de acțiuni și anume, o acțiune îndreptată spre cei care doresc să plece din armată și o altă acțiune pentru cei care doresc sau ar putea să intre în rândurile noastre, pentru că eu cred că e o meserie absolut respectabilă, o meserie care de-a lungul vremii s-a bucurat de respectul pe care o merită în rândul cetățenilor României și cred că este datoria noastră să avem o armată care să satisfacă nevoile noastre, ținând seama – și aici subliniez – ținând seama faptul că Armata României a trecut prin două etape de reformă, în care de la peste 300.000 de militari, suntem acum în situația de a avea în jur de 70.000, la care putem adăuga personalul civil.
Cristian Dumitrașcu: Există acest proiect legat de modificarea soldelor de grad. Astăzi, când vorbim care este situația, oamenii și-au pus mari speranțe în această inițiativă, în sfârșit palpabilă, pentru că până acum au fost mai mult…
Angel Tîlvăr: Nu, cred că de-a lungul vremii, și anul trecut s-au luat măsuri care care au venit în întâmpinarea dorințelor. Oamenii… Suntem în situația în care se parcurge, conform legii, un anumit circuit de avizare. În continuare avem discuții de îmbunătățire a oricărui text care sprijină demersul nostru. Deci cred că suntem pe un drum bun.
Cristian Dumitrașcu: Și o ultimă întrebare, domnule ministru Tîlvăr. S-a rostogolit în spațiul public revenirea, în contextul pericolului unui război ipotetic, revenirea stagiului militar obligatoriu. Cât poate fi adevăr în ceea ce au spus și foști, chiar și un fost președinte al României, de curând?
Angel Tîlvăr: Așa cum am mai spus, nu se pune problema stagiului militar obligatoriu. Am spus că există alternative prin care, în mod voluntar, oamenii pot să contribuie la apărarea țării. Deci, repet, nu se pune problema stagiului militar obligatoriu. Știu discuțiile, nu sunt de acum o săptămână, nu sunt de acum două săptămâni, sunt de când am venit în acest minister. Una din discuțiile care s-au purtat în spațiul public a făcut trimitere la acest lucru, pe undeva justificat și de existența contextului de securitate în care ne aflăm. Dar, repet, nu există la acest moment niciun proiect al nostru care să ducă la ideea stadiului militar obligatoriu.
Cristian Dumitrașcu: Având în vedere ultimele lucruri care s-au întâmplat, ultimele construcții în ceea ce privește NATO, aș vrea ca la final – și acum vă întreb de obicei și pentru interviul de la radio, dar și în cele de la „Pro Patria” – oamenii de acasă dacă se pot simți în siguranță, având în vedere că sunt comentarii foarte multe care spun: nu aţâţați pericolul de la est prin prezența puternică a Alianței aici, la graniță. De fapt, adevărul este că noi trebuie să mergem mai departe cu întărirea forțelor din care facem parte.
Angel Tîlvăr: Întrebarea dumneavoastră a conținut în parte și răspunsul la ea și anume, lucrurile nu se petrec la întâmplare. Componenta militară face evaluările pe care orice armată din lume le face. Suntem beneficiarii unor garanții de securitate care decurg din apartenența noastră la cea mai puternică alianță politico-militară din istoria omenirii. Pe lângă faptul că beneficiem de garanții de securitate și de sprijin la rândul nostru – și vreau să spun și acest lucru în cadrul emisiunii noastre: la rândul nostru, și noi donăm stabilitate și securitate, fie că vorbim de Bosnia-Herțegovina, fie că vorbim de regiunea Kosovo. Participăm cu militari și în alte zone din lume, dacă vreți, Polonia, Bulgaria, Republica Centrafricană. Deci România este un partener de nădejde în cadrul Alianței, un partener care este recunoscut ca fiind un partener valoros, iar deciziile politice care au dus la apartenența noastră la această structură politico-militară, la această alianță, au fost decizii care s-au bucurat de suportul cetățenilor și îmi face plăcere să vă spun că și momentul în care îmi luați acest interviu, suportul cetățenilor României pentru NATO și pentru Uniunea Europeană este un suport de o robustețe care nu ridică niciun semn de întrebare. Voci sunt și vor mai fi vizavi de ceea ce facem, de ceea ce se întâmplă, dar cred că este un drept câștigat să putem să ne exprimăm în spațiul public așa cum credem noi, în funcție de conștiința noastră, lucru care pe mine mă determină să merg în continuare pe linia pe care am stabilit-o împreună cu colegii mei, dar, nu în ultimul rând, să țin seama de toate semnalele care apar din spațiul public, pentru că este normal să se întâmple așa, dar, repet, viața în România se poate desfășura normal. Armata României este o armată bine pregătită, care își face datoria, iar serviciul militar obligatoriu nu este la ora actuală pe agenda Ministerului Apărării Naționale.
Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru Angel Tîlvăr, vă mulțumesc mult pentru prezență în această dimineață! Vă mai așteptăm și cu altă ocazie.
Angel Tîlvăr: Şi eu vă mulțumesc foarte mult! O zi bună!

Vizita președintelui Comitetului Militar al Uniunii Europene în România

Publicat de prosavioleta, 27 martie 2024, 14:06

Cristian Dumitrașcu (realizator emisiune): Președintele Comitetului Militar al Uniunii Europene, generalul Robert Breger, s-a aflat în vizită oficială în România în această săptămână. Joi, la sediul Ministerului Apărării, secretarul de stat pentru politica de apărare, planificare și relații internaționale, Simona Cojocaru și șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, s-au întâlnit cu oficialul european.
Robert Breger: Sunt recunoscător pentru ocazia de a vizita România. Sunt impresionat de angajamentul pe care țara dvs. l-a implementat în diferite eforturi ale Uniunii Europene și voi comunica autorităților că, într-adevăr, putem conta pe acest partener puternic și de încredere.

Simona Cojocaru: „În principiu, strategia noastră de apărare definește foarte clar faptul că această construcție strategică în care ne regăsim acum se bazează pe trei piloni: NATO, UE și Parteneriatul strategic cu SUA. Dar la fel de importante sunt relațiile cu statele partenere.”

Publicat de gabrielasaksa, 11 martie 2024, 11:57

Cristian Dumitrașcu: Doamnă secretar de stat, bine ați venit la „Interviul săptămânii”.

Simona Cojocaru: Bine v-am găsit. Îmi face mare plăcere.

Realizator: La mulți ani, pentru că a fost săptămâna femeii și iată un moment, cred, potrivit pentru a vorbi cu o personalitate din mediul militar, care este femeie.

Simona Cojocaru: Încă o dată vă mulțumesc. Da, rolul femeii s-a schimbat fundamental, asta e clar. Auzeam și declarații ale unor lideri și din România, dar și la nivelul Uniunii Europene, care spun foarte răspicat și cu putere faptul că femeile trebuie să își dobândească rolul clar în ecuația guvernamentală.

Cristian Dumitrașcu: Dvs aveți o carieră de peste 25 de ani în mediul militar, în Ministerul Apărării, și dincolo de această prezență care este firească și pe care spuneam că ne-o dorim cu toții într-o zi să fie și în România, în mediul politic, dvs ați luptat pentru drepturile femeilor și în mediul militar, aici, unde femeile au apărut nu de foarte mult timp, cred că sunt 20 și ceva de ani de când avem promoții de fete, și îmi amintesc o declarație în care spuneați și dvs, așa cum am spus eu mai devreme, că vă doriți să vedeți lideri militari cu grad de general femeie.

Simona Cojocaru: Mi-aș dori foarte mult. Ne mândrim cu o astfel de femeie generală. Acuma, în MApN avem o singură femeie general; au mai fost încă două în anii recenți, dar au trecut în rezervă. Avem nevoie de astfel de lideri pentru că s-a demonstrat că femeile au o capacitate de conducere, o capacitate managerială, o capacitate de negociere, uneori mult mai importantă decât cea bărbaților. Și nu o spun eu. Sunt statistici la ONU, statistici la nivelul Uniunii Europene și la NATO. Și,  da, tindem cu toții către această ‘gender balance’, cum se denumește, sau egalitate de gen. România, MApN are un lor extrem de important. Chiar anul trecut am prezidat, prin intermediul Departamentului pentru relație cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, o inițiativă extrem, extrem de importantă la nivelul ONU.

Vorbim cu toții de 2024 ca fiind un an aniversar. Urmează aniversarea celor 75 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice, urmează aniversarea celor 20 de ani de când România a devenit membru al NATO și Departamentul pentru Politica de Apărare aniversează 30 de ani de la înființare. Ca să fiu mai exactă, departamentul a început printr-o măsură extrem de curajoasă la vremea aceea, 1993 – se numea primul civil în conducerea Ministerului Apării Naționale, domnul Ioan Mircea Pașcu, la conducerea departamentului, care, de fapt, s-a coagulat în anul 1994. Deci, reținem aceste date: 1993 a fost numit primul civil, iar în 1994 a luat ființă propriu-zis Departamentul pentru Politica de Apărare. Eram undeva la 50 de ani după o perioadă în care Ministerul Apărării Naționale era compus exclusiv din militari. Ce înseamnă această numire? Înseamnă exercitarea controlului civil asupra forțelor armate. Un demers extrem de important, care avea să își dovedească utilitatea extraordinară câțiva ani mai târziu, atunci când România se angrena efectiv în bătălia pentru NATO – am reținut cu toții cum a denumit-o domnul ministru Ioan Mircea Pașcu. Pentru că era o condiție vitală pentru aderarea la Alianță acest control civil ferm asupra forțelor armate. M-am angajat în minister, am intrat rândurile armatei, dacă vreți, undeva în 1997. Femeile pe care le-am găsit eu atunci, ca să fac o paralelă și cu întrebarea dvs. anterioară, erau personal civil, dactilografe, responsabile cu întreținerea, cam ăsta era nivelul atunci, la acel moment. Am fost parte a unei generații, o generație de tineri care au intrat în minister ca parte a acestui control civil, a construirii organizaționale, dacă vreți, a unui nou concept în minister și iată că într-adevăr au trecut de atunci, anul acesta se vor împlini 26 de ani și sunt mândră de tot acest parcurs, pentru că am venit aici ca un expert și iată că astăzi conduc departamentul în care am intrat ca un simplu expert, femeie, la acel moment extrem de dificil şi complex, dacă vreți.

Cristian Dumitrașcu: E important că sunteți aici cu noi la interviu, ca om care ați participat la această construcție, și prima întrebare care îmi vin în minte acum este dacă atunci când spuneați că erați tineri experți intrați în armată, dacă acest model, care s-a dovedit de succes, iată, după 30 de ani, a fost inspirat din altă armată sau din alt model organizațional.

Simona Cojocaru: În mod cert, da. În ’94 România adera la Parteneriatul pentru Petru, atunci ne defineam opțiunea euratlantică, începusem acest drum, iar în 1997, atunci când la Summitul de la Madrid România nu a primit invitația de aderare, au fost doar trei state invitate, vi le reamintesc: Cehia, Polonia și Ungaria, care au aderat efectiv în 1999, la Summitul de la Washington, liderii de atunci au realizat că este foarte important să construim un departament pentru politică de apărare care să gestioneze acest parcurs al integrării. Și departamentul de care vorbim a avut un rol covârșitor în ceea ce privește negocierea aderării, acel membership, action plan – planul național pentru aderare, aducându-și, așa cum spuneam, o contribuție majoră. Și ajungem la Praga, în 2002, când România a primit invitația de aderare, alături de alte șase state, le denumim Big Bang Wave, adică cel mai mare val al lărgirii aliate, care s-a produs efectiv în 2004 la Istanbul.

Cristian Dumitrașcu: Este o situație grea de doi ani încoace și cred că nici dvs. la momentele de început, când spuneați că ați început construcția asta, nu v-ați fi gândit că am putea ajunge într-o situație reală de război la granița României. Sunt convins că ceea ce aveți de făcut este cu totul schimbat ca structură, ca importanță a muncii dvs. S-au înteţit, cred, toate bilateralele şi toate discuţiile au luat o altă turnură. Cât puteţi să ne spuneţi din această nouă paradigmă?

Simona Cojocaru: La ceea ce asistăm noi acum, prin războiul de agresiune dus de Federația Rusă în Ucraina, pentru noi nu este neapărat o noutate. Mă gândeam puțin mai devreme că la summitul de la Istanbul, atunci când noi am aderat efectiv la Alianță, Marea Neagră a fost inclusă printre subiectele acelei importante reuniuni. Bineînțeles că la momentul acela NATO se concentra asupra Afganistanului – eram după 11 septembrie 2001 -, se concentra asupra noilor parteneriate, noilor capabilități. Era acel concept de ” out of area missions”. NATO se deplasa spre est, centrul de greutate se deplasa spre est prin această includere a noi șapte protocoale de aderare la Tratatul de la Washington, 500.000 km² și 50 de milioane de locuitori se alăturau Alianței, într-o alianță care astăzi este foarte aproape să aibă 32 de membri, 32 de aliați.

Cristian Dumitrașcu: Peste un miliard de oameni.

Simona Cojocaru: Exact. Și, apropo, Alianța pleca în acest drum al celei mai de succes alianțe politico-militare în 1949, cu 12 aliați, deci o creștere exponențială, în decursul atâtor ani, 75 de ani, și acum suntem 32.

Spuneam că Marea Neagră era încă din 2004 pe agendă, pentru că noii aliați, cum este și cazul României, aduceau în NATO propria cunoaștere specifică a problemelor cu care ne confruntam, iar Marea Neagră era încă de atunci o zonă în care diferite amenințări se întâlneau, era un punct de inflexiune încă de atunci – dacă vorbim și despre Caucaz, mai departe Asia Centrală, Mediterana… Aveam un continuum care avea ca punct de inflexiune Marea Neagră încă de atunci. De aceea, România a continuat toți acești ani să fie avocatul unei prezențe sporite a NATO la Marea Neagră, al consolidării apărării pe flancul estic aliat ș.a.m.d.,

pentru că am fost vizionari. Am fost vizionari în a vedea faptul că… Da, Rusia în acel moment era partener strategic al Alianței și a fost foarte mult timp partener strategic. Inclusiv în conceptul strategic de la Lisabona, Rusia era definită ca partener strategic. Practic, se produce noul concept strategic de la Madrid, de acum doi ani de zile, în care Rusia este definită ca fiind cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa spațiului euroatlantic.

Cristian Dumitrașcu: Dar, ca să fim corecți, cred că schimbarea de paradigmă a venit de mai devreme, din 2008, de la Summitul de la București.

Simona Cojocaru: Exact. În 2008 am avut evenimentele din Georgia, ulterior am avut și atacuri cibernetice asupra statelor baltice. A urmat, bineînțeles, 2014. Deci, uite, suntem la aproape 10 ani de la anexarea ilegală a Crimeei, în 2014, și astfel de amenințări și de acțiuni militare au continuat în toți acești ani. Dar, practic, schimbarea fundamentală s-a produs prin conceptul strategic adoptat la Madrid și Alianța a adoptat măsuri fără precedent în ceea ce privește consolidarea capabilităților, consolidarea apărării și a descurajării. Ați asistat și dvs. la multe dintre aceste transformări și, spun foarte clar, cu preponderență după 24 februarie, când în România a fost dislocat în premieră Grupul de luptă cu capacitate ridicată de reacție, acel VJTF (Very High Readiness Joint Task Force – n.r.), cu Franța ca „lead nation”, și ulterior s-a creat grupul de luptă și, bineînțeles, toate aceste măsuri dedicate descurajării și apărării pe teritoriul național, dar și pe întreg flancul estic, ne demonstrează că Alianța este puternică și mai ales este determinată să facă față oricăror provocări, de oriunde ar veni acestea.

Cristian Dumitrașcu: Spuneați mai devreme că am fost vizionari, ceea ce și ministrul Pașcu spunea în interviul trecut, același lucru. Foarte puțini oameni se puteau gândi atunci la aderare, în 2004, că s-ar putea schimba atât de drastic contextul internațional. Şi prin prisma lucrurilor pe care dvs. le-ați făcut și ați construit în acești ani, credeți că 24 februarie ne-a prins pregătiți pentru un scenariu la care de la un anumit moment ne așteptam, sau am fi putut să facem mai mult pentru acest moment?

Simona Cojocaru: În mod cert, am fost pregătiți și suntem pregătiți. Spuneați și dvs. că nu doar 24 februarie este data de la care NATO a început o astfel de pregătire, România a început o astfel de pregătire. Nu, discutăm de ani întregi. Vă amintiți, după Crimeea, că pe teritoriul României s-au produs niște schimbări în ceea ce privește apărarea și descurajarea, s-au înființat structuri de comandă aliate, decizii foarte importante adoptate la Summit-ul de la Varșovia din 2016, am beneficiat de prezența aliată adaptată… Acum nu mai discutăm de așa ceva, discutăm de prezență înaintată pe flancul estic, discutăm de o cu totul și cu totul altă paradigmă, dar toate măsurile care au fost adoptate la nivel aliat au fost implementate în ani și, bineînțeles, o spune secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, că Alianța traversa practic cea mai importantă consolidare a părerii colective. Pentru că, vedeți, aceste state estice am intrat în NATO, în diferite cadre sau în diferite valuri de lărgire, pentru a fi parte a acestui concept extraordinar, fundamental: apărarea colectivă.

Cristian Dumitrașcu: Apărarea colectivă este obiectivul principal și al activității dvs. în Departamentul pentru Politica de Apărare, Planificare și Relații Internaționale. Dar dincolo de întâlnirile pe care le aveți în această alianță fără egal în lume, sunt importante și acele întâlniri despre care spuneam mai devreme, în alte zone ale lumii, și, aparent, oamenii de acasă ar putea să spună: Dar ce ne trebuie nouă, stat din estul Europei, chiar dacă suntem în NATO, să stabilim relații bune cu India și Pakistanul, bunăoară, unde v-am sunat într-o emisiune?

Simona Cojocaru: În principiu, strategia noastră de apărare definește foarte clar faptul că această construcție strategică în care ne regăsim acum se bazează pe trei piloni: NATO, UE și Parteneriatul strategic cu SUA. Dar la fel de importante sunt relațiile cu statele partenere. Nu poți să rămâi angrenat într-un spațiu dimensional unic, cum ar fi NATO sau UE, fără a extinde aceste relații de parteneriat. De altfel, și la nivelul Alianței cred că ați văzut că la toate summiturile importante participă acele state denumite „Asia-Pacific”, patru: avem Noua Zeelandă, Australia, Coreea de Sud și Japonia, parteneri ai Alianței. În NATO există o rețea extraordinară de parteneriate, fie că vorbim de Dialogul Mediteranean, de Inițiativa de la Istanbul ș.a.m.d. Și vă mulțumesc pentru că mi-ați adresat această întrebare. Politica de apărare nu se circumscrie, așa cum spuneam, unui spațiu limitat. Noi trebuie să ne extindem această rețea de parteneriate și de aceea în ultimii ani am semnat acorduri de cooperare cu state ca India, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, foarte recent ministrul apărării naționale a semnat un astfel de acord cu Marocul. Avem în pregătire astfel de acorduri cu state ca Tunisia, Indonezia. Ce înseamnă acest lucru atunci când tragem linie? O îmbogățire a politicii noastre de apărare, în care cooperarea internațională are un rol pregnant.

Mi-ați adresat mai devreme întrebarea referitoare la contactele pe care le-am avut anul trecut cu diverse state. Ce înseamnă acest proces de consultare? Înseamnă faptul că împreună cu partenerii noștri, împreună cu aliații, împreună cu statele membre UE, construim – construim cunoaștere, construim cooperare, construim relații bune și putem să mergem împreună în exerciții, putem să devenim interoperabili, putem să avem o armată modernă și flexibilă – și până la urmă, ce ne dorim cu toți? Să fim gata ca alături de aliații noștri să luptăm atunci când va fi necesar și să fim la fel de bine pregătiți ca și ei.

Cristian Dumitrașcu: Construiți până la urmă și acel soi de familiaritate între militarii Alianței.

Simona Cojocaru: Exact. Discutăm aici de o comunitate, de un club în care România a intrat și în care nu discutăm doar de deciziile de la masa aliată, de la Cartierul General de la Bruxelles; discutăm de participări în misiuni și operații, pentru că acolo testăm solidaritatea, testăm interoperabilitatea, testăm capacitatea de luptă. Și cred că vă amintiți că anul trecut România a găzduit o serie de exerciții extrem-extrem de importante. Unul dintre ele se numește „Saber Guardian”, la care au participat 10.000 de militari din state aliate și partenere, 5.000 fiind români, 5.000 fiind străini, şi acolo s-a demonstrat cu adevărat ce înseamnă să fii un aliat robust. Nu trebuie să spunem sau să includem aceste concepte doar în documentele pe care le pregătim la nivelul politicii de apărare, trebuie să le exersăm.

Cristian Dumitrașcu: Spuneați despre acest mare exercițiu: cu siguranță, au fost și femei – să încheiem către zona în care am început. Credeți că în România mai este loc de creștere pentru femeii în armată – ofițer, subofițer, maistru militar -, dar, iată, și în funcții politice?

Simona Cojocaru: Răspunsul este foarte simplu: da. Luptăm pentru asta. Avem nevoie de astfel de femei. De altfel, în Armata României sunt femei excepționale. Simona Măieran, femeia pilot care a adus o contribuție extraordinară. Știți că a pilotat o aeronavă de mari dimensiuni…

Cristian Dumitrașcu: Cea mai mare aeronavă NATO.

Simona Cojocaru: Cea mai mare, C 17 Globe Master. Ce dovadă mai mare putem avea că o astfel de femeie, militar român, poate să fie oricând la fel de bună ca și femeile din armatele statelor aliate?!

Cristian Dumitrașcu: Să nu uităm că ea a fost chiar prima femeie care a pilotat MIG-ul.

Simona Cojocaru: Exact. Noi, la departament – şi acum dați-mi și mie voie să închei cumva această aniversare de 30 de ani a departamentului – am alocat o importanță deosebită Smarandei Brăescu, o femeie erou, care știți că deține recordul mondial pentru cel mai înalt salt cu parașuta, în 1938. O omagiem an de an și, mai ales că traversăm acum o lună extraordinară dedicată femeilor, încă o dată ne aplecăm asupra memoriei acestor femei erou, omagiem și o altă femeie extraordinară, Elena Chiriță, o infirmieră care, undeva în anul 1944, a fost rănită în luptă, şi îi dedicăm această lună și acestei femei uimitoare.

Cristian Dumitrașcu :Nu putem decât să ne bucurăm că noi, cei de la agenția media a Armatei, avem reprezentată partea aceasta. Avem multe fete jurnalist, femei jurnalist, și militari și civili. Și dacă tot am ajuns aici, există un film făcut de colegii de la Studioul Cinematografic al Armatei despre Smaranda Brăescu. Îi invit pe toți să intre pe pagina de youtube a Studioului Cinematografic al Armatei.

Doamnă secretar de stat, la mulți ani pentru cei 30 de ani de departament, pentru toate lucrurile care ne unesc!

Simona Cojocaru: Vă mulțumesc și la mulți ani tuturor, în această lună dedicată primăverii, dedicată femeilor!

Ioan Mircea Pașcu: Nu poți să înțelegi unde ești astăzi dacă nu știi de unde ai plecat ca să ajungi aici

Publicat de prosavioleta, 5 martie 2024, 12:14

Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru Ioan Mircea Pașcu, bine ați revenit la această, iată, a doua ediție în programul nostru de promovare a acestor 20 de ani de la intrarea în NATO.
Ioan Mircea Pașcu: Mulțumesc pentru invitație!
Cristian Dumitrașcu: Acum 20 de ani, România câștiga una dintre cele mai mari bătălii din istorie și am să-i spun „Bătălia pentru NATO”. Așa se numește și cartea dvs., o carte de memorii în care ați surprins cele mai importante momente ale acelei bătălii, precum i-ați spus.
Ioan Mircea Pașcu: Am ales titlul ăsta pentru că realmente a fost o bătălie să intrăm în NATO, a fost o competiție. Noi a trebuit să îi convingem pe occidentali că suntem demni să fim primiți în NATO, pot conta pe noi atunci când e nevoie și nu așa de, cum spun unii, că practic am fost luați cu forța, ca să spunem așa, cum susțin rușii. De fapt, rușii sunt nervoși, reproșează Statelor Unite că au acceptat să ne ia în NATO, să dea curs solicitării noastre. Or, noi am intrat în condițiile în care a fost o decizie națională sprijinită de toate partidele politice, sprijinită de popor, de populație în măsură foarte mare și, ca atare, a trebui să parcurgem toți acești pași. Cheia acestui succes, ca să spunem așa, a fost reforma organismului militar. Apăruseră câteva studii înainte care susțineau exact lucrul acesta. De pildă, Chef Smyth’s de la Universitatea Națională de Apărare din Statele Unite a fost cel care a scris că testul României va fi reforma militară. Deci, asta a fost chestiunea și atunci când am venit ministru, am urgentat rapid această reformă militară. Vă aduceți aminte că era un map tixit cu obiective, pentru că am crezut că, dacă ne asumăm mai multe obiective, asta o să facă o impresie mai bună. Bulgarii au avut numai o şesime din obiectivele noastre, și au îndeplinit mai multe din ele și procentajul lor de îndeplinire era mai bun ca al nostru. Când am ajuns la NATO, atunci, imediat în primele zile după ce am preluat funcția, întrebarea a fost: bă, voi sunteți serioși, mai vreți să intraţi în NATO? Deci de aici am plecat și cu o echipă foarte bună, cu generalul Mihail Popescu și cu ceilalți, cu Mircea Mureșan, cu alții care au fost în echipă atunci, am reușit să demarăm acest proces, să facem operaționalizarea, care a însemnat pe de o parte, diminuarea numărului de unități militare, ceea ce a însemnat că armamentul lor a intrat pe stoc și în același timp, operaționalizarea celor care au rămas, adică capacitatea de luptă dovedită. Ne-a ajutat foarte mult și participarea în Afganistan, ulterior și în Irak, pentru că în felul acesta cea mai mare parte a Armatei Române a căpătat experiență de luptă efectivă pe câmpul de luptă și în felul acesta am căpătat o armată pe care toată lumea a lăudat-o ca fiind foarte bună, așa că vă spun încă o dată în ansamblu, esența a fost succesul reformei militare.
Cristian Dumitrașcu: Este important că spuneți și dvs. treaba asta, că armata a avut un rol important, pentru că cu cât se îndepărtează această dată de la aderare și iată, se vor împlini 20 de ani de atunci…
Ioan Mircea Paşcu: Mulți viteji se arată.
Cristian Dumitrașcu: Exact. Sunt mai mulți invitați care afirmă asta, au spus-o înainte, că armata este una importantă, putând fi bănuiți de parti priuri. Pare că vrem să ne lăudăm, însă dvs. ați fost ministrul apărării atunci, a fost în stafful… e o informație de la sursă și a fost cu sacrificii această reuşită.
Ioan Mircea Paşcu: Sigur că da.
Cristian Dumitrașcu: Militari care au plecat în disponibilizare. Și foarte, foarte multe alte eforturi.
Ioan Mircea Paşcu: Exista această formulă că să se dea salarii compensatorii. A fost ordonanța aceea 7,  s-au dat salarii compensatorii, însă acestea erau plătite într-o lungă perioadă de timp. Omul nu simțea nimic și atuncea una dintre măsuri în guvern a fost să urgentăm acest lucru și banii să fie dați cât mai repede, astfel încât oamenii să simtă lucrul ăsta, dacă voiam realmente ca ei să aleagă această opțiune. N-a fost nimeni dat afară, ca să spunem așa, a fost opțiunea lor. Au fost și cazuri în care unii au luat acești bani și după aceea s-au întors în justiție împotriva noastră, susținând că au fost forțați să facă acest lucru. Și a trebuit să lămurim și aceste lucruri, dar în ansamblu, așa s-a făcut.
Cristian Dumitrașcu: Care au fost acei colegi, acei oameni la conducere atunci care au avut această viziune pe care alții n-au avut-o? Era o perioadă în care Rusia, după cum spunea și un invitat aici, la interviul săptămânii, era în genunchi, între ghilimele, sigur, a fost o metaforă. Nimeni nu se aștepta atunci că Rusia și-ar putea reveni în sensul acesta rău, în care noi știm în istorie ce s-a întâmplat cu invaziile şi toate lucrurile pe care noi le-am avut negative de acolo, de la est. Dvs ați declarat într-un interviu că v-ați așteptat și că eraţi convins că Rusia va reveni la aceste practici.
Ioan Mircea Paşcu: Asta a fost rațiunea pentru care am și optat pentru intrarea în NATO. Noi am perceput această trecere de la fosta URSS la Rusia și republicile componente ca o fereastră de oportunitate. Știam că ea se va închide și din punctul ăsta de vedere trebuia să o valorificăm cât timp era deschisă, respectiv până când Rusia nu-și va fi revenit. Și iată că până la urmă această judecată s-a dovedit corectă, pentru că Rusia și a revenit și a început să resolicite tot ceea ce a pierdut. Și vreau să vă spun că în 1995 am participat cu dl general Cioflină, care era șeful Statului Major General, la o vizită în Statele Unite ale Americii, prilejuită de participarea la un exercițiu PFP, mare, care se ținea în Statele Unite. Și acolo am ajuns mai întâi la Washington și am fost, pentru că era o delegație totuși de nivel, preluați de Departamentul Apărării, am fost cazați într-un compound care ținea de marina militară. Era amiralul Borda încă, înainte să se sinucidă – amiralul Borda era comandantul marinei militare – generalul Shalikashvili era șeful Comitetului mixt al șefilor de Stat Major și vreau să vă spun că într-o seară au oferit ei o plimbare pe Potomac cu iahtul Departamentului Apărării – aveau și orchestră, era totul la ștaif așa și am avut o discuție personală cu Shalikashvili şi Shalikashvili mi-a confirmat atuncea ce simțeam noi instinctiv și a spus: domnule, nu o să fie deschisă mult timp fereastra asta de oportunitate. Sfatul meu este să faceți tot ce e posibil să o valorificați și să intrați în NATO. A spus el. Și deci, din punctul ăsta de vedere cred că lucrurile se leagă. A fost clar. De altfel, să știți că Rusia este o țară, ca și Statele Unite ale Americii, sunt țări despre care profesorul Postolache, îmi aduc aminte, spunea: domnule, sunt țări care sunt destinate să câștige. Sunt prea mari ca să piardă – ‘too big to fail’ și aceste lucruri, ‘ups and downs’, la un moment dat se corectează. Şi să ne aducem aminte că Rusia Sovietică a pierdut jumătate din teritoriul european, la pacea de la Brest-Litovsk, numai ca să obțină pace acolo, să se poată ocupa de treburile interne, de revoluție ș.a.m.d. Bineînțeles că la al doilea război mondial a cucerit tot și mai mult decât atâta. Deci, bazați pe aceste experiențe, ne-am așteptat că va veni un moment în care Rusia va redeveni puternică și va solicita ce a pierdut, ceea ce s-a și întâmplat. Și, ca atare, am zis, domnule, să fim pe partea sigură a străzii când lucrul ăsta se întâmplă și asta a fost chestiunea care ne-a împins de la spate. Nici nu erau alte opțiuni. România avea nevoie de o garanție de securitate și singura garanție cea mai puternică existentă la momentul acela a fost tratatul NATO.
Cristian Dumitrașcu: Avem 20 de ani fără aproximativ o lună de când suntem pe partea sigură.
Ioan Mircea Paşcu: Da, 29 martie.
Cristian Dumitrașcu: De când suntem pe partea sigură a străzii. Venind către studenții dvs. și către această activitate didactică, felul în care ați reacționat dvs. în momentul în care Putin înaintea războiului din Ucraina a început să ceară să revină la zona de influență dinainte de 1997, putem lesne bănui care a fost reacția dvs. Ați avut discuții cu studenții dvs.? Aveți o idee despre cât de grav li s-a părut lor, ca oameni care sunt tineri și care n-au trăit vremurile trecute?
Ioan Mircea Paşcu: Vedeți dvs., această chestiune ține de o anumită educație anterioară pe care studenții au avut-o. Am făcut un mic test ieri la curs și am întrebat câți dintre ei au făcut istorie serios; și cineva mi-a spus, o fată zice ‘eu am avut și la bacalaureat istorie’ și lucrul ăsta e bun, pentru că te poți baza. Cursul meu privește politica de securitate a României și primul curs a fost până la primul război mondial și referirile istorice sunt fundamentale în acest … Nu poți să înțelegi unde ești astăzi dacă nu știi de unde ai plecat ca să ajungi aici. Și depinde de această conștientizare, înțelegeţi? Unii conștientizează mai mult, alții mai puțin. Din punctul ăsta de vedere nu există același nivel. Toată chestiunea este să reușești să-i conștientizezi tu, adică să-i trezești la realitate, să le trezești interesul și în același timp să le răspunzi la întrebările pe care inevitabil le au. Și îi încurajezi să pună întrebări inclusiv în timpul cursului, adică întrerupeți, întrebați. Şi ieri mi-a plăcut că la cursul al doilea pe care îl fac online, este un curs în limba engleză, un masterat în limba engleză privind NATO, în care am niște studenți din Turcia, din Nigeria, din Kenya, am fost întrerupt frecvent cu tot felul de întrebări și am răspuns la acele întrebări. Însă, vedeți, întrebările lor sunt inevitabil legate, cantonate în prezent, în momentul actual, nu au o persectivă, nu poţi să judeci, să spunem aşa, printr-o acumulare, și de aici să vadă ce tendințe există, în ce direcție ne îndreptăm. Asta este o chestiune care se formează cu timpul, ține și de calitățile individuale ale studenților. În ansamblu, nu mă pot plânge. Am cursuri și cu oameni de la dvs. din minister și pot să spun că există un mare interes. Dar oamenii aceștia sunt mai copți, ca să spun așa, comparativ cu studenții, care abia acum mai intră pe băncile facultății.
Cristian Dumitrașcu: V-am întrebat pentru că este și o întrebare personală. M-am tot gândit la miracolul pe care l-am trăit la puțini ani după ’89, în care noi ieșisem din blocul comunist, am fi avut foarte, foarte ușor șansa de a nu intra NATO și de a păstra o neutralitate mincinoasă, așa cum se tot spune acum: „hai să fim neutri, hai să…”. Unde a fost declicul ăsta în care noi am pornit-o către direcția vest?
Ioan Mircea Pașcu: Nu exista altă soluție. Vedeți, am avut o situație specială pe undeva, întrucât România a fost singurul interlocutor valabil al Uniunii Sovietice în cadrul Tratatului de la Varșovia, nimeni n-avea curajul să ridice problemele cu Uniunea Sovietică, cum avea România. Și noi aveam problemele noastre, dar erau mulți dintre ceilalți aliați care veneau la noi și ne rugau, zice: „Domnule, când vorbiți cu rușii, întrebați-i și de chestia asta, că asta ne interesează pe noi” – și noi făceam asemenea servicii. Și, deci, noi, în momentul în care s-a prăbușit Tratatul de la Varșovia și am participat la ultima ședință a Tratatului de la Varșovia, nu pentru că am știut că e ultima și de aia m-am dus, ci pentru că așa a fost viața, am avut ocazia să spun la NATO că eram singurul ministru al apărării dintre cei NATO care am participat la ultima ședință a Tratatului de la Vașovia, adică și la celălalt pact.
Cristian Dumitrașcu: Și nu era puțin lucru.
Ioan Mircea Pașcu: Nu era puțin lucru. Puteai să faci diferența de… Mă rog, nu știam eu prea multe că am participat numai la două întâlniri, ultimele două, au mai fost și unele militare, la alea n-am avut ce să caut, dar noi am simțit atunci și am susținut toți, că a fost și o discuție în CSAT în care am sprijinit punctul de vedere să milităm pentru desființarea Tratatului de la Varșovia. Dar, în felul ăsta, noi am rămas suspendați, pentru că am fost și cei mai clonțoși din Tratatul de la Varșovia, am rămas fără acoperirea Tratatului de la Varșovia, în bătaia vântului. Aveam nevoie ca de aer de o garanție de securitate. Și atunci, singura garanție de securitate a fost aderarea la NATO și ulterior la Uniunea Europeană, pentru că amândouă sunt tot o garanție de securitate, două fețe ale aceleiași monede. Dar vreau să vă spun următorul lucru: surpriza mea a fost să constat că toți acești aliați vajnici ai Uniunii Sovietice, care nu ieșeau din cuvântul Uniunii Sovietice, ne puneau anumite obstacole și spuneau „Bă, nu credeți în români, că ăștia sunt trădători. Ați văzut? Nici Pactul de la Varșovia nu l-au onorat, luptau împotriva pactului și încercau să facă și să dreagă. Pe când noi, noi am fost loiali Tratatului de la Varșovia, vom fi loiali Tratatului NATO”.
Cristian Dumitrașcu: Cu alte cuvinte, nu au venit cu noi când ne-am dus peste cehi la Praga.
Ioan Mircea Paşcu: Apropo de asta există o chestiune, o să v-o povestesc… dar când mi-au spus lucrul ăsta și cei de la NATO, au văzut că știam care e sursa unei asemenea întrebări. Am răspuns: zic, domnule, nu vă supărați, tratatul de la Varșovia era un tratat în care trebuia să te lupți, să-ți aperi interesele naționale și să ți le impui. NATO ţi le apără, pentru că e organizat democratic, ai regula consensului. Deci nu va fi nevoie ca România să fie la fel de vocală în NATO, cum a fost în tratatul de la Varşovia, sau nu e NATO așa? Și atunci cu chestia asta s-a terminat. Dar apropo de cealaltă chestiune cu Cehoslovacia, vreau să vă spun că la ultima reuniune a Tratatului de la Varșovia, când s-a dat cuvântul la delegații… toată lumea, au început cehii, a fost o dispută acolo, că polonezii au vrut… Wałęsa a vrut să se facă Varşovia -Varşovia și a câștigat Václav Havel, până la urmă, că era vorba de noi valori ș.a.m.d. Și până la urmă, delegația poloneză a venit în ultimul moment, ne-a lăsat în suspans- participă sau nu participă. Până la urmă a participat și-mi aduc aminte că am stat, s-a anunțat că vine delegația poloneză și m-am dus și eu în capul scărilor, Palatul Cernin, care al Ministerului de Externe ceh. Acesta a fost locul unde s-a desfășurat această reuniune. Și m-am dus în capul scărilor și am văzut o delegație de mustăcioși, polonezi, așa, foarte marțiali, au venit așa și când au urcat la nivelul meu, toți ne ajungeau până aici, mă rog, au intrat în sală, s-au dus acolo, a fost Wałęsa cu ceilalți, așa, s-au așezat. Petre Roman s-a dus să-l  salute pe Wałęsa și au stat de vorbă nu știu ce, înainte să înceapă ședința și a început toată lumea să spună: ”cât am așteptat acest moment, cât am sperat în inima noastră ca să vină momentul ăsta, să scăpăm o dată de jugul ăsta al Tratatului de la Varșovia”. Băi, ai naibii, ia uite, și atunci am introdus și noi o frază în discursul domnului președinte Iliescu și eu am spus așa: dacă în 1968 am declinat invitația de a veni la Praga, acum am acceptat-o cu plăcere și am introdus și noi o chestiune așa în treaba asta și vreau să vă spun că șeful delegației sovietice era Ghenadi Ianaev, care peste o lună de zile era unul dintre puciști și acest Ghenadi Ianaev a spus: fraților, zice, eu sunt în momentul de față total debusolat, pentru că până la această ședință eu nu știam decât de cererile voastre să vă dăm ajutor, să vă sprijinim, să vă nu știu ce… Și acuma aflu că de fapt abia așteptaţi să scăpați de noi ș.a.m.d. Deci omul… Dar vreau să vă spun următorul lucru: după părerea mea, Uniunea Sovietică a tratat România mai bine decât tratează Rusia, România.
Cristian Dumitrașcu: Asta e o afirmație foarte importantă.
Ioan Mircea Paşcu: Da, din experiență proprie pot să spun că așa stau lucrurile. Tot ce am auzit eu personal de la ruși în momentul de față au fost miștourile și glumițele domnului președinte Putin la adresa României.
Cristian Dumitrașcu: Şi o retorică foarte agresivă.
Ioan Mircea Paşcu: Şi amenințări, ameninţările domnului Medvedev, Zaharova și toți ăștia care sunt trâmbiţele războiului în Ucraina.

Cristian Dumitrașcu: Nici în Războiul Rece nu se folosea atât de des cuvântul război, război nuclear.
Ioan Mircea Paşcu: Nu. Dl. Medvedev, singura chestiune așa, eu stau și mă întreb: Medvedev a fost cel pentru care Statele Unite, pe vremea lui Obama, cu dl. Biden vicepreședinte, a oferit resetarea relațiilor cu Uniunea Sovietică, cu Rusia. Resetarea! Adică: domnule, ștergem și punem totul de la zero, deși Georgia avusese loc. Dar s-a sperat că, cu chestia asta, îi vor da suficientă autoritate lui Medvedev să vrea în continuare să rămână el și să nu vină Putin înapoi. A venit Putin, s-a terminat, domnul Medvedev a dispărut urgent și iată-l astăzi ce-a ajuns.
Cristian Dumitrașcu: Dacă nu cumva a fost de la început asta.
Ioan Mircea Paşcu: Probabil că da. Și atunci problema este pentru cine ați oferit acest lucru.
Cristian Dumitrașcu: Exact! Domnule ministru Ioan Mircea Pașcu, vă mulțumesc foarte mult pentru că ați fost cu noi și în această a doua ediție. Vă mai așteptăm!
Ioan Mircea Paşcu: Mulțumesc! Voi reveni dacă mă chemați.
Cristian Dumitrașcu: Mulțumim!

Florian Bichir: “Imperiul ăsta de lângă noi, indiferent cum s-a numit el, Ţarist, URSS, Federația Rusă, e un balaur care dacă nu mănâncă, moare. Așa se numește în diplomație obsesia rusească.”

Publicat de gabrielasaksa, 19 februarie 2024, 16:34

Cristian Dumitrașcu: Domnule profesor Florian Bichir, bine ați venit la „Interviul săptămânii”!

Florian Bichir: Vă mulțumesc din suflet de invitație! Sunt onorat!

Cristian Dumitrașcu: Am avut multe discuții în direct, la radio, la „Jurnal militar”, la Radio România Actualități. Am vorbit mereu despre acest pericol care vine de la est, iată, care în ultimii ani s-a și confirmat, pericolul pe care îl prevedeați în urmă cu câțiva ani. Este un subiect de interes pentru opinia publică românească și nu numai ce se va întâmpla de acum încolo, în funcție și de ce se întâmplă în Ucraina, evident, dar dincolo de emoția generală, cred că dumneavoastră puteți avea o perspectivă un pic mai rece, un pic mai calmă a istoricului care a mai văzut așa ceva. Și de aceea v-aș propune să începem printr-o paralelă cu ceea ce se întâmplă acum, dacă ea există și știm că există, relația noastră mereu periculoasă, tensionată, cu Rusia.

Florian Bichir: Istoria ne-a obligat, domnule Dumitrașcu, la așa ceva. Imperiul ăsta de lângă noi, indiferent cum s-a numit el, Ţarist, URSS, Federația Rusă, e un balaur care dacă nu mănâncă, moare. Așa se numește în diplomație obsesia rusească. Dacă nu înghite ca rechinul se sufocă, moare. Obsesia asta vine în istoria românească de la 1700-1701, când un mare om de cultură, primul european român, putem spune, Dimitrie Cantemir, cel care înființează Academia Germană, după care Academia, iată, făcută tot de un român, cea de la Sankt Petersburg, academia rușilor, îl aduce pe Petru cel Mare, devenim vecini cu ei. De atunci, întreaga ecuație, dacă îmi permiteți termenul, a istoriei românești e legată de acest colos rus de lângă noi. Pentru că tot îl aminteam pe Petru cel Mare, legendarul lui testament, ţelul ar fi să cucerească Constantinopolul, să fie împărăția acestei lumi şi, iată, că ne lovim cu ei de la Cuza, că tot l-am sărbătorit recent, când Convențiunea de la Paris spunea, fiți atent ce interesant, despre cele două țări, provincii dunărene erau numite, Moldova și Valahia. De atunci e implicarea rusească în tot factorul ăsta și dacă e să fiu și mai scurt, avem istoriografic notat 12 invazii rusești. Că le spune sovietice, țariste, cum le spune. Alţii zic 13 acum dacă fac așa o…, dacă pui și decembrie ’89. Nu avem cum să nu ne împiedicăm de acest colos și să nu privim la care-i geostrategia lui, pentru că nu putem fi aici o țară ca Elveția, să fim neutrii, să fim bine cu toată lumea. Nu avem cum să fim bine. Putem să avem respect, dar ce se întâmplă cu Ucraina, iată, de doi ani e o agresiune fără precedent. Federația Rusă a recunoscut și granițele teritoriale ale Ucraina în 1991. Între timp s-au răzgândit, a luat Crimeea. Acum iar s-au răzgândit, au zis că e denazificare şi pentru a nu fi oprobiu public, deși există probe, ei îi spun operațiune specială. E o agresiune, iată, de doi ani. Eu vă spun cu sinceritate, că nu sunt o ”mama omida”. Am crezut că va cădea mult mai repede. E fabulos că au rezistat doi ani de zile. Nimeni nu se aștepta la efortul ăsta colosal. Și da, ca să vă răspund direct întrebării dumneavoastră, sociologic se măsoară necesitatea de pace a oamenilor. Oamenii vor pace, să spună băi, pe primul loc vor pace și zic lasă. Ne mai taie salarii, ne mai dau, ne mai asta, bă, dar să fie pace. E una din principalele condiții ale existenței umane, pacea.

Cristian Dumitrașcu: Dar nu pace cu orice preț.

Florian Bichir: Nu. Şi spunea un lord, un amiral britanic: „dacă vrei pace, pregătește-te de război”. E o chestie care se învață elementar şi în școli militare, şi în istorie. Se numește și descurajare, lucru pe care l-au făcut și americanii între timp. Îți arăt că sunt atât de puternic, încât nu are rost să te iei de mine. Pace în ce sens? Nu vedeţi că oferă Ucrainei cică pace, pace, dar în ce condiții pace? O treime din teritoriu e ocupat.

Cristian Dumitrașcu: Tot din perspectiva de istoric, credeți că în 2024 România, sub această umbrelă extraordinară de securitate, este în cea mai bună situație comparativ cu ce a fost până acum?

Florian Bichir: Da, de-a lungul anilor, pentru că suntem contemporani, am văzut și atâta lume ce ne trebuie nouă în NATO, ce cutărică. Iată, războiul din Ucraina. Încă o dată spun, de agresiune a Federației Ruse, demonstrează că România e cel mai puternic și în cea mai bună formă vreodată din condiţia ei. Niciodată nu am avut un partener de-a lungul istoriei atât de puternic, de hotărât și alături de noi. Niciodată România nu a dus-o mai bine din punct de vedere strategic şi militar ca în prezent. Şi lumea, mă bucur că populația a înțeles când a văzut ce pățește Ucraina și toți își fac cruce şi zic uite la ce a fost bun NATO. Dar trebuie să facem şi noi, trebuie să spunem sacrificiile noastre în privința înzestrării armate. O spun cu tărie, chit că sunt la dumneavoastră, că capacitatea de militari români este extraordinară. Ne batem de legal la legal cu americanii, ne lipsește tehnica. România de-a lungul istoriei a avut tot timpul o problemă de vitregiri. Au fost regimuri întregi care au căzut și când a ajuns cuţitul la os, de ce n-ați înzestrat armata? Heirupismul… așa trebuie, făcute toate echilibrat, încet, pentru că, iată, pericolul există. Suntem a doua generaţie post-război,  World War II, da, și credeam că totul e stabilit, totul e… Iată nu. Încă o dată vă spun, nu sunt o Casandra, dar când mi-am dat al doilea doctorat în științe politice şi am avut o secție, am dat-o cu generalul Ionescu și îmi propusesem alt subiect și-am zis nu, vreau să fac pe spaţiul rusesc.

Florian Bichir: Nu, păi Rusia e prietenă cu Occidentul. Deocamdată e prietenă, eu cred că balaurul se va întoarce. Și iată cum după 10 ani…

Cristian Dumitrașcu: Așa a fost, precum spuneați.

Florian Bichir: …am avut dreptate. Atunci se putea sta cu ISIS-ul și toți făceau pe frății musulmane. Și eu am zis:” nu, domnule, lasă-mă, pentru că presimt eu așa, din istoria mea, că e ceva ciclic și cred că o să mai avem toate de făcut cu Rusia – care era în momentul acela în genunchi. După Elțîn și după Putin, primele mandate, părea o țară căzută în genunchi. Erau cele patru puncte ale președintelui Putin: natalitate, investiții, tehnologie și părea că…. da, uite că agresiune asta dovedește că nu e Rusia care era odată sau marea sperietoare. Iată de doi ani, Ucraina ține piept cu orice preț, dar balaurul nu e mort.

Cristian Dumitrașcu: Domnule profesor Florian Bichir, după o lungă pauză – atunci când s-a început a moderniza și a se înzestra armata – nu ai cum să faci într-o zi chestia asta.

Florian Bichir: O să fiu foarte brutal și o să spun că Armata României merge foarte bine, dar a avut la începutul anilor ’90 niște sincope. Sper că vă aduceți aminte, România iese din Tratatul de la Vașovia în 1991. Până la aderarea la NATO, la această formidabilă Alianță – cea mai mare alianță militară din lume construită vreodată – Armata Română a suferit. Practic ca dumneavoastră, ofițerii, cadrele militare care sunt, războinicii care sunt…. ori, ei nu mai aveau niciun inamic, niciun scop, niciun nimic. A fost o zonă gri. Erau trimiși oameni pe loc, acasă. La ce ne trebuie armată? S-a făcut pace. Vedeți că astea sunt ciclice.

Cristian Dumitrașcu: Așa e.

Florian Bichir: Odată intrați în NATO, și măsurându-ne valoarea cu partenerii noștri, ne-am dat seama că e nevoie. Și încet-încet, eu zic că suntem pe făgașul cel bun. Și acum, o paranteză – o spun pentru așa-ziși analiști – chiar e război la granițe. Ei nu știu să citească o hartă. România are graniță cu Federația Rusă. Chit că maritimă, prin ocuparea Crimeei, avem. Deci, ce să vă spun? Și o să vedeți ce pățim în Marea Neagră, în acest lac rusesc când vor începe să bombardeze navele ucrainiene. Nu sunt o Casandra, dar vedeți că războiul chiar e la graniță. Adică nu e invenție, că e departe, mai e Ucraina între noi, că lumea a început încet-încet să se obișnuiască. Da, ne-a trezit pin sperieturi, inclusiv pe politicieni. Dacă știam, vă aduceam să vedeți – că nu vreau să fac politică – discusul: „Nu ne mai trebuie armată, nu ne mai trebuie nimic”. Când s-a născut balaurul ăsta, se băteau în Parlament și ziceau:” Ce F-16, domnule? Să luăm F-35″. Întrebam și eu pe cineva într-o emisiune: „băi, dar știi cât costă, ai?” A zis atunci: „hai că îți vindem și acelea F-16”. Deci nu se trezesc decât la astfel de inițiative. Armata, oricum, e pe numărul 1, ca încredere. Și vedeți că psihologic zici: „bă, dacă e ceva, intervine armata”, armata fiind singurul instrument de putere a statului care rămâne ultima fisură, ultima graniță. N-ați văzut că mulți dintre ei într-o schizofrenie de-astea poze … ziceau: „În cine aveți încredere? În armată. Dar, ai vrea să faci armata? Nu. Vine incediu, să vină armata. Vine inundația, să vină armata. Vine să ne apere că de aceea îi plătim pe ăia. Lumea știe că, știți că era și bancul ăla că: „cel mai bun vin e vinul gratis și degeaba. Cel mai prost e: vin ruși”, adică a rămas obsesia asta națională a noastră, să fim serioși.

Cristian Dumitrașcu: La Universitatea Națională de Apărare – fiind acolo conferențiar – din experiența de acolo, s-au schimbat bine lucrurile?

Florian Bichir: Să știți că eu cred că vin militari foarte bine pregătiți și sunt mulțumit de ceea ce facem. S-a schimbat mentalitatea. Înțeleg că și mulți participă în teatre de operațiuni, și îi felicit. Asta e o altă marotă rusească: că România nu se apăra niciodată în afară. Și când le spun „băi copii, noi am câștigat independența la Plevna – Plevna e în Ungaria. De aceea, am mers și în Afganistan. E o altă marotă rusească, asta: „bă nu, n-am părăsit, ne-am apărat pe aici. Nu, domnule, mă duc până în … . Calitatea e superioară dintre oameni foarte bine pregătiți, care vin și din liceele militare. Armata merge mult mai bine decât statul român, pentru că, prin aceste licee militare, recrutează cea mai bună formă. Nu există altă instituție care poate să facă ceva pentru oamenii care sunt niște genii. Dar sunt zone defavorizate, să zicem, rurale, mai sărace, mai cutărică…. Prin aceste licee militare iei niște oameni de excepție, dacă îi și înarmezi, le pui tehnică din asta, cred că nu vom fi în batalion acum, nu dau într-un imperialism românesc, dar cred că avem un viitor strălucit în ce privește siguranța națională. Da, și sunt foarte mândru de calitatea umană. Să vedeți cum încep să ne explice multi-rol, cum explică, cu multe variațiuni, cum facem jointuri cu parteneri străini. Vedem că sunt egali ca noi, de fapt. Nu din punct de vedere al armamentului. Dar, a crescut și mândria în ei. Te întorci din jumătate de operațiuni, în care zici că: „am reușit ce-au făcut americani, englezii”. Nu mai suntem..

Cristian Dumitrașcu: Ușor, ușor este și din punctul de vedere al armamentului.

Florian Bichir: Eu zic că a fost extraordinar, pentru că am rulat aproape toată armată în Afganistan. În 20 de ani, n-aveam unde merge să ne antrenăm. Una e să meargă în antrenament, în asta, și alta e să participe la un război.Eu cred că a dat o șansă fabuloasă Armatei Române. Și cei care au fost teatrele deoperațiuni în Irak Afganistan, Angola, sau în astea, sunt conștienți. Au venit și cu knowledge de acolo. Zice:” uite-mă, asta e, practica, așa fac ăia. De la cine să învăț? Vrei să jucăm noi doi numai dacii și romanii și să ne batem pe rând: o dată tu, o dată eu. Participi la teatre reale și atunci normal că știu că orice procedură au ăia „uite, cu armament, cum imediat mă raportez la partener,” astea sunt lucruri fabuloase. Dacă am avea și o clasă unică înțeaptă, nu doar acum cât e, că imediat o să le treacă asta. Se termină războiul din Ucraina și o să zică:” gata, nu mai avem nevoie de armată, am rezolvat și pe asta”. Iar ne bagă cu capul la …, iar pensii nesimțite.

Cristian Dumitrașcu: Spuneam despre studenții pe care îi aveți la Universitatea de Apărare.

Florian Bichir: Sunt foarte mândru de ei.

Cristian Dumitrașcu: Dacă le-ați împărtășit din experiențele rusești pe care le-ați avut. Cunoașteți bine spațiu de acolo. Ați fost în mai multe, să spunem, pelerinaje la cimitirele eroilor români.

Florian Bichir: Am fost şi la cimitire… Păi eu le spun, dar în funcție de curs, vedeți. Eu n-aș vrea să intru în zona militară, ca să nu supăr colegii. Eu predau geopolitică, relații internaționale și istoria…

Cristian Dumitrașcu: Dar sigur mai aveți discuții cu ei.

Florian Bichir: Da, discuții, dar în limita asta, nu, nu… Pe competențe militare, sunt niște colegi foarte bine pregătiți. Ei participă direct așa, dar ca geopolitică le spun, din experimentele mele, chiar și la fața locului, ca istorie predau foarte bine. Ce am păţit noi cu vecinii. N-avem niciun vecin bun, decât Marea Neagră, deși și-ăia ne mai rade faleza. Vorba lui Gheorghe Brătianu, enormul, care zice că noi suntem paraşutaţi. Ştiţi că ungurii ne trimit la sud de Dunăre, bulgarii încolo, ăştia încolo, păi e un miracol, noi suntem paraşutaţi din cer. Ăsta e miracolul. Le spun pe parcursul istoriei, uite, că nu ne-a vrut nimeni binele, uite cam care-i marota lor și fiecare stat, și mai ales ăsta rus, pe care îl cunosc ca istorie și zic eu, ca şi civilizaţie foarte, foarte bine, are niște clişee, înțelegeți, cum e politica americană. Fiecare stat are și devine predictibil. Visul lor e tot la gurile Dunării. Orice ne-ar spune, oricum s-ar numi de la Rasputin la Putin. Păi după abdicarea lui Cuza, în aprilie, ruşii dau o lovitură la Iași, da, ca să rupă unirea. E numit un prinț fantomă și se declară sucesiunea. Adică nu mai e unirea evidentă. Toți erau oamenii rușilor. Vorbesc de poporul moldovean, presa internațională, că armata a tras în oameni, minoritatea moldovenească. Deci practic sunt chestiunile astea de sute de ani. Deci ne-au lovit de la unire în permanență. Unire, 1907, o să vorbim, poate date… că, iarăși, sunt nişte…

Cristian Dumitrașcu: Şi acolo a fost…

Florian Bichir: Şi acolo. Înafară de tulburarea reală a țăranilor, au fost niște iconari, niște agenți ruși care au venit să-i instinge și explicau: bă, voi să n-aveți drepturi. Știți cum e dincolo la noi, în Basarabia? Ţarul face mâncare, țarina spală ismenele. Adică au fost niște provocări. Sunt specialist pe provocările astea ruse. Le-am învățat. Tatarbunar, dup-aia de-abia se formează România Mare, intră și fac primul război hibrid împotriva noastră. În 20 ne aruncă Senatul în aer. Lucrurile astea eu nu le pot uita din istorie. Nu le-am zis până în ’89 nu că nu avem o școală istoriografică extraordinară, dar nu puteai să scrii în manualele de istorie că marele frate URSS ne-a pus, ne-a prins, ne-a ciocănit de ne-a omorât. Dacă ştii să-i cauți, nu cum i-au șters din cărțile istorice. Scoteai rusu, ştii, scoteai rusul pe unde e rus şi hai, că-i dăm un pic de-o parte şi după vezi cum e, poporul a fost bun, ne-au ajutat, dar ei au greşit. Documentele rusești arată și acuma că dacă aveau o concepție corectă față de România, noi poate erau niște parteneri loiali. Independenţa o luăm şi cu ajutorul lor. Trebuie să o spun, am căutat telegrama aia… dar dacă nu ne întorceau spatele, după 400 de ani de turci păreau că sunt umani, creştini, ortodocşi ca noi, oastea creştină, făceau nişte, dar ei tot timpul ne-au văzut ca o gubernie, ca un spațiu pe care vor să-l înghită, nedându-ne nouă dreptul de a fi și noi drepți, în picioare, facem patria noastră, România, Dacia cum a fost la un moment dat provocarea să-i spunem Dacia, dar tot pașoptiștii au zis: România să vină de la Roma.

Cristian Dumitrașcu: Aș vrea să vă rog să le spuneți așa, din minte și din inimă, ce credeți dvs. că se va întâmpla? Sigur, nu sunteți, precum ați spus…

Florian Bichir: Nu sunt vreo ”mama omida”…

Cristian Dumitrașcu: Însă aveți experiență, puteți să faceți conexiuni.

Florian Bichir: Nu știm ce vom vedea, dar să știți că, cât va exista pământul, omenirea, națiunile astea, prietenia cu monstrul ăsta de lângă noi nu ne e benefică. Suntem mici. Şi dacă nu ne apără, într-adevăr, NATO e greu. Războiul e greu. Nu se face din filme. Să te duci acolo, să vezi suferință, lipsă de apă, lipsă… Păi ucrainenii au nevoie de 30-40 de ani să-şi reconstruiască țara. E pisată, e făcută praf. Nu știu, sunt întrebări la care nu vă pot răspunde, nu sunt futurolog, sunt istoric. Eu folosesc trecutul și de multe ori e dezagreabilă meseria mea, că îți aduc aminte de ce erori am făcut noi. Istoricii nu tot timpul sunt bine văzuți. Apelezi la ei, la astea, la sărbători. Ia zi-ne de Cuza, bag-o pe aia cu Carol, ce băiat deştept eşti, du-te acasă.

Cristian Dumitrașcu:  Domnule profesor Florian Bichir, vă mulțumesc mult pentru interviu!

Florian Bichir: Eu vă mulțumesc din suflet și ştiu că aveți un public select şi de-aia mi-am și permis să vin să vorbesc mai direct camarazilor, oamenilor care slujesc cu devotament România și în fața cărora mă înclin. Mulțumesc!

Valeriu Pricină: Patria se apără dincolo de sistemul politic, de viziuni ideologice sau de grup

Publicat de prosavioleta, 12 februarie 2024, 20:07

Cristian Dumitrașcu: Domnule Pricină, bun venit la „Interviul săptămânii”.

Valeriu Pricină: Bun găsit.

Cristian Dumitrașcu: Ascultătorilor mai tineri le spun că ați fost șeful grupului mass-media înaintea înființării Trustului de presă, în 2001, apoi director pentru mass-media în Trustul de presă, drept pentru care ne-am gândit să vă invităm la acest interviu și să vorbim despre o situație fără precedent. Foarte multe voci europene și politice, dar și militare din NATO spun că ne putem aștepta, din păcate, la un posibil atac al Rusiei împotriva unei țări NATO. Se invocă pregătirea populației pentru apărare, de fapt, un concept care nouă nu ne este deloc străin.

Valeriu Pricină: Lumea nu a depășit ideea unei conflagrații mondiale, unei conflagrații devastatoare și toată lumea încearcă să-și pregătească populația, teritoriul, să se înarmeze, să își formeze sisteme militare puternice. Era normal ca acest lucru să ni se întâmple și nouă, pentru că avem de-a face aici cu o neglijență istorică, după părerea mea. După decembrie ’89, mai ales după intrarea în NATO, s-a considerat că nu mai avem o sarcină directă pentru apărarea țării, pentru a ne pregăti pentru apărare. Ne apără NATO, prin acel articol 5, care prevede intervenția în caz de pericol pentru România. Ei bine, lucrurile nu stau așa. NATO este un complex de armate ale unor țări. NATO nu poate intra spontan cu tot sistemul o dată, pentru că sunt și inegalități între statele membre, de potențial, de capabilități militare și așa mai departe.

Cristian Dumitrașcu: Infrastructură.

Valeriu Pricină: Deci cu cine intri în conflict? Să zicem că ar fi un conflict între zona occidental-clasică, să zicem Germania, Franța și Rusia, să zicem. Deci pe unde ar trece? Deci întâi trebuie să lichidezi Polonia, nu țară membră NATO, ca să ajungi să te bați cu nemții și cu francezii. Deci chestiune este foarte complicată. Primul articol din Constituție zice așa: România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Și la capitolul privitor la misiunile oștirii române, articolul 118, alineatul 1 zice așa: armata este subordonată exclusiv voinței poporului, pentru garantarea – a cui? – a suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. Și se spune că suveranitatea aparține întregului popor, de unde decurge misiunea apărării, care e sarcina întregului popor. Eu am o definiție a Patriei… Patria nu este legată de sentimente, e legată de conștiință, de datorie, de spirit de sacrificiu, pentru că Patria este totalitatea valorilor convocate sistemic, adică în consonanță, create de un popor în toată existența lui istorică pe teritoriul numit țară, care contribuie la patrimoniul ăsta de valori cu valorile specifice, resurse şi tot ce are ţara mai bun, valori asumate, sporite prin muncă și creație, apărate cu jertfă de sânge. Patria se apără dincolo de sistemul politic, de viziuni ideologice sau de grup, de gașcă sau de nu știu ce, dincolo de neajunsurile momentului. La Mărășești nu l-au apărat pe rege ăia care au sărit…

Cristian Dumitrașcu: În cămășile albe.

Valeriu Pricină: … în cămăşi la arme, și-au apărat țărâna, pentru că noi avem cinci valori de bază, trei instituționale și două care țin de loc: educația adică școala, instituția școlii, credința adică instituția religioasă, apărarea adică instituția militară sunt sacre și două locuri mai sunt sacre împreună cu asta, locul de naștere care te leagă pentru totdeauna de o coordonată geografică, care trece prin personalitatea ta, prin sufletul tău, în creierul tău, prin tot ce ai tu mai bun, și locul care te hrănește, țarina, țărână, de unde vine cuvântul ‘țară’, de acolo de unde răsare bobul ăla de grâu ca să poți să-ți faci pâinea.

Cristian Dumitrașcu: Întorcându-ne la povestea asta, la furtuna asta, începând cu declarația generalului Bauer, „un război nu-l câștigă doar armata, îl câștigă și societatea civilă dacă susține armata”, şi asta vine, cum spuneam, din educație, valul a pornit apoi, după acele declarații ale șefului Apărării, ale generalului Gheorghiță Vlad, ale cărui vorbe au fost răstălmăcite. S-a tras concluzia că acel stagiu militar voluntar ar fi fost de fapt vorba acolo despre stagiul militar obligatoriu.

Valeriu Pricină: Să dea D-zeu ca prin voluntariat să se asigure cuantumul de luptători necesar pentru o eventuală apărare a patriei. Dar eu vă spun un lucru Părerea mea este că este neapărat necesar să asigurăm partea de personalitate care este luptătorul. Adică omul ar trebui că-i place, că nu-i place, că îi întrerupe niște comodități, că-i intersectează niște interese. Sigur, aici trebuie să se intervină juridic și să i se garanteze locul de muncă de unde a plecat…

Cristian Dumitrașcu: Continuitate.

Valeriu Pricină: … ca să fie instruit, să i se acorde şi un salariu, că poate unii dintre ei au copii, au familii, măcar salariul minim sau ăla mediu, nu știu care, țara poate face sacrificiul ăsta. Apăi nu om fi în stare să plătim niște oameni care vin să se instruiască pentru apărarea țării? Șase luni, nu în cazarmă. Te duci ca la serviciu dimineața, la ora 8:00, îți bagi hainele civile într-un dulăpior, ei, hainele militare, opt ore ești instruit, înveţi să tragi, înveţi să te adăpostești, înveţi tot ce trebuie.

Cristian Dumitrașcu: Supravieţuire, toate.

Valeriu Pricină: … pentru un luptător de primă linie, ca să zic așa. După care ai venit la 15:30 și te duci și-ți vezi de treabă.

Cristian Dumitrașcu: Domnule Pricină, vă mulțumesc foarte mult pentru că ați acceptat să fiți cu noi la „Interviul săptămânii”. Vă mai așteptăm și cu alte ocazii și pentru alte subiecte. Mulţumesc tare mult!

Valeriu Pricină: Mulţumesc şi eu!

Viceamiralul Mihai Panait: Sunt planuri integrate la nivel naţional, la nivelul Armatei României şi este important să putem dezvolta capabilităţile în toate domeniile, în domeniul antiaerian, la suprafaţă sau submarin, în toată zona de responsabilitate a Forţelor Navale Române

Publicat de gabrielasaksa, 30 ianuarie 2024, 11:31

Mihai Panait: Mulţumesc pentru invitaţie! Bine v-am găsit!

Cristian Dumitrașcu: Nu pot să nu vă întreb despre începuturile istorice ale Marinei Române. Sunteţi primul şef de categorie de forţe din 2024 care vine la interviu. În această săptămână am aniversat cu toţii Unirea de la 24 Ianuarie. Acolo este începutul României moderne, acolo, iată, la un an de la Unire, a fost un moment important şi pentru Forţele Navale de astăzi, pentru Marina Militară de atunci.

Mihai Panait: Este adevărat, 1860 reprezintă anul în care ia fiinţă structura noastră, Forţele Navale Române. Avem o tradiţie de aproape 164 de ani sub domnitorul Ioan Cuza. Deci se înfiinţează structura noastră de forţe, categoria de forţă Forţele Navale Române şi este important din punct de vedere al păstrării tradiţiilor, din punct de vedere al cunoaşterii istoriei, să ne amintim de fiecare dată că acum 164 de ani Marina Română, Marina Militară Română era constituită din cinci nave la fluviu şi un număr de 221 de militari.

Cristian Dumitrașcu: Forţele Navale, aşa cum se numesc ele acum, au participat la toate războaiele importante, la Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, cu vestita Operaţiune 60.000, cu scufundarea Distrugătorului Moskva. Din acel moment ruşii n-au călcat pe lângă Constanţa până în 1944.

Mihai Panait: Dacă aţi adus în discuţie Operaţiunea 60.000, desfăşurată în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, am avut poate şi şansa, şi responsabilitatea să fiu comandantul Fregatei ‘Regele Ferdinand’ în cea mai importantă operaţie desfăşurată de către Forţele Navale Române după cel de-Al Doilea Război Mondial, Operaţia Unified Protector, în Marea Mediterană, pe coastele Libiei.

Cristian Dumitrașcu Şi apoi către emisfera sudică aproape aţi…

Mihai Panait: În anul imediat următor, în 2012, am condus fregata şi echipajul Fregatei ‘Regele Ferdinand’ pentru prima dată cu elicopter ambarcat organic la bordul navei în Oceanul Indian pentru lupta împotriva pirateriei, sub comanda Uniunii Europene.

Cristian Dumitrașcu: Aş vrea să începem de la acest grup operativ de combatere a minelor în Marea Neagră. S-a semnat de curând un memorandum la Istanbul pe înţelesul publicului. Ce aduce acest memorandum şi care sunt căile de acţiune?

Mihai Panait: Este o acţiune militară trilaterală. Un memorandum semnat la Istanbul în urmă cu două săptămâni de către miniştrii apărării celor trei state – Bulgaria, România, Turcia -, urmând să fie dezvoltat acest construct tocmai în ideea de menţinere a libertăţii de navigaţie în bazinul Mării Negre, de reducere a riscului pentru acest pericol al minelor derivante.

Cristian Dumitrașcu: Înainte de a trece la subiectul înzestrare pe care toată lumea îl aşteaptă şi suntem foarte interesaţi şi noi şi cei care ne ascultă, aţi avut o vizită de succes, s-a auzit, în Portugalia.

Mihai Panait: În această misiune am atins două obiective deosebit de importante. Primult obiectiv a fost cel de arborare, de ridicare a Drapelului naţional în cadrul comandamentului NATO, Strikfornato. Comandamentul NATO, , gruparea principală de lovire a Alianţei Nord-Atlantice este cea mai importantă grupare de lovire din cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Comandamentul se află în Lisabona, Oeiras din Portugalia. Este condus de către Comandantul Flotei a 6-a şi faptul că am reuşit să intrăm în acest grup important, aces grup select, să avem participare cu ofiţeri de stat major, cu personal de stat major în acest comandament, pe facilităţile pe care le deţine gruparea, inclusiv în România în momentul de faţă, este un lucru deosebit de important. Cel de-al doilea obiectiv a fost axat pe relaţia bilaterală cu partenerul portughez, cu forţele navale ale Portugaliei. Avem o dezvoltare deosebit de importantă, inclusiv prin pregătirea ofiţerilor şi a maiştrilor militari din cadrul Forţelor Navale Române în domeniul antisubmarin. Am desfăşurat un curs cu opt dintre ofiţerii şi maiştrii militari din Forţele Navale Române la bordul submarinelor portugheze, inclusiv cu misiuni de imersare a submarinului, misiuni reale ale submarinului portughez, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu personalul Forţelor Navale Române din 1994, de la ultima imersiune a submarinului ‘Delfinul’ pe care îl avem în dotarea Forţelor Navale Române. Dar nu numai domeniul antisubmarin. Există un comandament de excelenţă NATO, GEOMETOC, pe meteorologie şi oceanografie. Acesta este domeniul acestui centru de excelenţă şi România este naţiune contributoare. Suntem prezenţi acolo cu ofiţeri de stat major la post şi furnizăm cunoaştere, expertiză. Primim în acelaşi timp expertiză din partea acestui centru NATO şi doresc să aduc un exemplu concret: pregătirea şi dezvoltarea marşului de dislocare către ţară al Vânătorului de mine 270 ‘Sublocotenent Ion Ghiculescu’ s-a bazat şi pe prognozele pe care le-am primit de la acest centru NATO de excelenţă în buna măsură.

Cristian Dumitrașcu: Şi care vânător de mine, chiar acum câteva zile, a avut prima misiune.

Mihai Panait: Chiar ieri am finalizat această misiune. A fost prima misiune pe scenariu organizat de către flotă, astfel încât să putem să integrăm această nouă capabilitate, intrată în dotarea, în înzestrarea Forţelor Navale Române, cât mai repede în misiunile reale pe care le avem de desfăşurat în zona de responsabilitate în Marea Neagră pentru menţinerea libertăţii de navigaţie, în principal pentru că aceasta este cea mai importantă misiune pe care o avem în perioada aceasta.

Cristian Dumitrașcu: Venim către înzestrare şi către submarinul despre care vorbeaţi, lupta anti-submarin şi aş vrea, dacă se poate, să ne daţi veşti bune.

Mihai Panait: Nu pot să vă spun când vor intra noile submarine în dotarea Forţelor Navale Române în dotarea Armatei României, dar planurile există. Am fundamentat şi am argumentat pe analiza strategică a apărării necesitatea aceasta, pentru Forţele Navale Române şi pentru Armata României este o capabilitate deosebit de importantă. Eu, personal, ca şef al Statului Major al Forţelor Navale, sunt optimist.

Am avut şansa ca în ultimii doi ani să semnăm patru contracte importante pentru marina noastră, pentru Forţele Navale Române, pentru Armata României, pentru că suntem în structura Armatei României şi lucrăm integrat cu forţele terestre şi cu forţele aeriene. Şi atunci când mă refer la cele patru contracte importante mă refer la contractul pentru rachetele de coastă, sistemul de instalaţii mobile de lansare rachete de coastă, racheta NSM. De asemenea, în urmă cu doi ani /…/ şi anul trecut, în 2023, nu mai târziu, am reuşit să încheiem alte trei contracte pentru dotarea Forţelor Navale Române cu două elicoptere cu capabilităţi de luptă la suprafaţă, ceea ce se traduce că aceste elicoptere vor fi dotate cu rachete antinavă şi, în afara faptului că respectăm şi îndeplinim o ţintă NATO de capabilităţi pe constructul ţintelor de capabilităţi asumate de către România 2021, cu acest proiect, cu acest nou produs pot spune că readucem speranţa în aviaţia militară de marină. Un alt contract important este cel din domeniul infanteriei marine, şi mă refer la contractul pentru înzestrarea Regimentului de Infanterie marină cu 21 de AMPHIBIOUS assault vehicles. Sunt vehicule de asalt amfibii deosebit de necesare pentru dezvoltarea Regimentului de Infanterie marină.

Cristian Dumitrașcu: Zona lagunară, o zonă complicată, o zonă periculoasă care poate deveni periculoasă. Am văzut aceste vehicule, arată foarte bine şi am înţeles că sunt cu nişte capabilităţi absolut remarcabile.

Mihai Panait: În acelaşi timp, am pregătit, am fundamentat, avem planurile construite pentru noile capabilităţi pe care dorim să le aducem în Forţele Navale Române. Sunt planuri integrate la nivel naţional, la nivelul Armatei României şi este important să putem dezvolta capabilităţile în toate domeniile, în domeniul antiaerian, la suprafaţă sau submarin, în toată zona de responsabilitate a Forţelor Navale Române. Şi, atunci când spun de această zonă de responsabilitate, vorbim de cei 30.000 kmp în mare şi 15.000 kmp în zona terestră, în zona Dobrogei, în zona de responsabilitate fluvială. Aceasta este zona de responsabilitate a Forţelor Navale şi este important să ne dezvoltăm capabilităţile pe toate structurile pe care le avem organizate, astfel încât să putem să ne îndeplinim misiunile în totalitate.

Cristian Dumitrașcu: De aceea cred, având în vedere şi experienţa războiului de lângă noi, că acel program de rachetă de coastă nu reprezintă puţin lucru.

Mihai Panait: Este foarte important şi pe programul acesta, pe această rachetă modernă, este ultima rachetă care este apreciată ca fiind cea mai bună rachetă în momentul de faţă pe plan mondial. Ne dorim, de asemenea, să punem în practică, să realizăm programul de modernizare a navelor purtătoare de rachete, aflate deja în program de modernizare, de schimbare a turbinelor, pentru a asigura resursa pe modelul pe care am reuşit să implementăm acest construct la bordul fregatelor T22, vorbim de Regele Ferdinand şi de Regina Maria.

Realizator: V-aţi întâlnit cu studenţii, cu cadeţii din Forţele Navale? Închipuiţi-vă că suntem noi acolo şi că sunteţi în în amfiteatru. Le-aţi povestit vreodată despre un moment complicat, un moment pe care l-aţi rezolvat din postura de comandant de navă acolo, în misiune de luptă?

Mihai Panait: Da, de fiecare dată încerc să vin cu această practică, pentru că am şi un principiu că diferenţa între teorie şi practică este foarte mare, inclusiv cunoaşterea aceasta a operaţiilor, cunoaşterea războiului de multe ori este greu de realizat. Este greu să treci din bancă în realitate pe navă, pe mare sau pe fluviu şi să înţelegi ce înseamnă să trăieşti, să munceşti, să lupţi la bordul unei nave. Am încercat de fiecare dată să aduc în atenţia acestor studenţi, acestor viitori ofiţeri de marină sau maiştri militari de marină să înţeleagă că este o meserie grea meseria de marinar, dar este şi o meserie frumoasă, îţi aduce multe satisfacţii şi trebuie să înţeleagă şi ce înseamnă o evacuare de urgenţă de pe mare într-un teatru de operaţii ostil, în acelaşi timp să înţeleagă şi spiritul botezului marinăresc, de exemplu, ca să aduc şi partea frumoasă în discuţia meseriei noastre deosebit de atractive.

Cristian Dumitrașcu: Vă mulţumesc tare mult, domnule viceamiral, şi cred că cei care ne-au ascultat se simt mai în siguranţă şi un pic mai optimişti.

Mihai Panait: Doresc să-i asigur că ştim să ne facem treaba, că asigurăm libertatea de navigaţie în zona de responsabilitate la mare şi la fluviu şi le mulţumim tuturor pentru colaborare şi pentru efortul întrunit pe care îl desfăşurăm.

Cristian Dumitrașcu: Vă mulţumesc frumos.

Generalul maior în rezervă Cătalin Băhneanu: „41 de ani au trecut ca o clipă”

Publicat de gabrielasaksa, 8 ianuarie 2024, 17:18

Cătălin Băhneanu: De când am intrat în liceul militar, din ’82 și până astăzi, doar 41 de ani.
Cristian Dumitrașcu: 41 de ani care au trecut ca o clipă?
Cătălin Băhneanu: La acest moment aș putea spune că da, ca o clipă nu întotdeauna frumoasă, dar productivă.
Cristian Dumitrașcu:  E interesant că vă asumați chestiunea asta. De obicei, oamenii, la final de carieră, mai toți vin să sublinieze lucrurile frumoase, lucrurile de reușită. Și dvs. ați spus chiar de la început că n-au fost chiar toate așa de ușoare.
Cătălin Băhneanu: Așa este, și este normal să ținem cont de tot ce a fost pe parcursul carierei. Nu am fost singuri, n-am putut să facem absolut totul singuri. Ba chiar aș putea să spun că n-am putut să facem nimic singuri. Armata este un lucru în echipă. Cine nu înțelege acest lucru are o problemă.

Cristian Dumitrașcu: Sunteți recunoscut ca unul dintre – și îmi permit eu să spun treaba asta, ca novice, ca om din afara aviației. Sunteți recunoscut ca o legendă a Forțelor Aeriene în ceea ce privește MiG-ul 21 Lancer. Ați pilotat MiG-uri și înainte să fie Lancer și voiam să vă întreb, acum, în acest moment important al trecerii în rezervă, când v-ați descoperit veleitatea unui pilot talent, dar un pilot care a muncit și care a știut poate dinainte că va fi unul dintre cei mai buni.
Cătălin Băhneanu: În primul rând, nu m-am considerat și nu am fost unul dintre cei mai buni. Sunt convins că înaintea mea au fost alți mult mai buni. Ce mi-a plăcut, să perseverez, lucru din aproape în aproape și, îmi place mie să spun, încadrarea în limitele proprii. Fiecare om are niște limite. Atât timp cât stai în limitele tale, totul este în regulă. Iar aviația este un microb, aș putea spune, este un drog, cel mai rău drog posibil. Rău însemnând bun.
Cristian Dumitrașcu: Este un drog pe care nu l-ați mai simțit din momentul în care ați părăsit baza aeriană. Ați fost comandant al unor baze aeriene.

Cătălin Băhneanu: Am fost comandant de bază aeriană 14 ani, 4 ani la Bacău și 10 ani la Borcea. Acest drog rămâne, până se termină fizic omul, drogul rămâne. N-ai cum să spui că te-ai lecuit sau că te-ai lăsat sau că nu-ți mai place. Nu. Problema este când transmiți aceste lucruri și celor din jurul tău. Și eu am o problemă din punctul ăsta de vedere, i-am transmis fiică-mi acest drog și acum am o problemă cu ea. Este atât de ahtiată de această specialitate, de acest domeniu, încât uneori nu știu ce să mă mai fac. Și am ajuns la faza în care vorbesc puțin ca să nu spun ceva rău ce ea ar ști mai bine decât mine.
Cristian Dumitrașcu: Este pilot de avion și fiica dvs?
Cătălin Băhneanu: Nu, ea a terminat facultatea la Universitatea Politehnică, facultate de Aerospațiale, inginerie și management aeronautic și a făcut deja un cult din lucrul ăsta și își dorește să ajungă să lucreze într-un aeroport.
Cristian Dumitrașcu:  Spuneați că ați inspirat, și știm asta, că ați inspirat multe generații de piloți, așa cum și dvs. ați fost inspirat de alții dinainte şi-aș aminti eu, dacă greșesc să mă corectați, l-aș aminti pe Dorel Luca, pe dl. Strâmbeanu și pe alții înainte şi, sigur că da, nu știu dacă l-ați cunoscut pe Doru Davidovici sau sigur că da, toată lumea știe despre Dorul Davidovici și i-a citit cărțile. Care dintre personajele din trecut v-au inspirat cel mai mult?

Cătălin Băhneanu: Pe mine personal m-au inspirat toți. Cu ghilimelele de rigoare am furat de la fiecare câte ceva. Au fost niște specialiști extraordinari. Generalul Luca a fost o somitate în materie, dar de la toți, de la fiecare ai de învățat câte ceva. Eu am fost un favorit al sorții și recunosc acest lucru. Probabil am fost în locul potrivit la momentul potrivit. Nu că aș fi avut eu cele mai bune veleități sau abilități, nu, dar am fost în anumite locuri când a trebuit. Am avut mulți colegi care aveau aceleași veleități ca și mine, poate chiar mai bune, dar eu am perseverat în acest domeniu și mi-a şi plăcut, mi-a plăcut foarte mult. Acum, dacă ar fi, m-aș apuca din nou.
Cristian Dumitrașcu: Spuneați că au fost alții care poate au avut abilități mai mari, mai multe decât dvs. Credeți că doar perseverența a făcut diferența?
Cătălin Băhneanu: Perseverența, rigurozitatea, oamenii pe lângă care am fost și momentele în care am fost.
Cristian Dumitrașcu: Este o relație specială întotdeauna între piloți și avionul pe care îl pilotează. Ştiu că aţi iubit foarte mult MiG-ul 21 Lancer și vă întreb foarte direct: considerați că ar fi fost mai bine să treceți în rezervă înainte de ieșire la pensie a MiG-ului?

Cătălin Băhneanu: Probabil că da, probabil că nu. De obicei, mie îmi place să spun că ceea ce ni se întâmplă este cel mai bine din ceea ce ni s-ar fi putut îmtâmpla. Nu noi hotărâm aceste lucruri. MiG-ul 21, acest avion a fost folosit la întreaga gamă de misiuni din aviație și nu numai. Doar parașutări nu am făcut din el, în rest am făcut absolut tot. La acest moment balanța s-a înclinat către F-16. Este bine ceea ce se întâmplă. Locul în care am lucrat foarte mult, la baza de la Borcea, înflorește la acest moment.
Cristian Dumitrașcu:  Sunteți un om credincios și nu neapărat din perspectiva asta am să pun întrebarea, dar le-aș pune pe același loc ca importanță: aviația, pilotajul, cât este fizică, cât este matematică, cât este Dumnezeu?
Cătălin Băhneanu: Este o întrepătrundere 100%. Nu există ceva care să nu poată fi demonstrat, inclusiv credințele, la acest moment sunt demonstrabile. Aviația, dacă nu ai una din cele enumerate de dvs. nu există restul, nu sunt celelalte. Noi spunem că dacă nu faci aviație cu inima, nu iese nimic. Asta implică credință. Nu am cunoștințele de fizică, de matematică și celelalte abilități, nu se poate întâmpla aviaţie, nu poate fi aviație. Aici mă refer la performanță. Colegii mei piloți râdeau de mine pentru că mereu le spuneam: piloți medii sunt pe toate drumurile, adică până la nota 7 sunt pe toate drumurile. Nu, noi trebuie să căutăm performanță, și avem. Cei care vin din spate, din urmă, sunt foarte buni. Încă o dată, încredere și iarăși încredere.

Cristian Dumitrașcu: Există o zicere, că avionul este cel mai sigur mijloc de transport. Şi aici vin și mă erijez în purtătorul de cuvânt al fricoșilor de înălțime și de avion. Sunt mulți cărora le e frică să zboare cu avionul, pentru că dintr-un accident de avion nu prea mai scapă nimeni. Cum v-ați împăcat cu această ipotetică sabie deasupra capului la fiecare decolare, fiind și pilot de vânătoare, făcând o chestiune periculoasă?
Cătălin Băhneanu: Ar trebui clarificate câteva chestiuni aici. Unu, într-adevăr, în aviația comercială transportul aerian este cel mai sigur, relativ la număr de călători și la distanța parcurs, statistic. Revenind la ce simți, n-am avut niciodată un dubiu cum că partea tehnică nu și-ar fi făcut treaba, adică să mă sui într-un avion care n-ar fi pregătit tehnic. Niciodată nu mi-am pus această problemă. În ultima perioadă am zburat elicopterul. Super aeronavă, este același lucru. Să nu cumva să înțeleagă cineva că elicopterul ar fi mai ușor sau n-ai avea satisfacție. Nu este adevărat! Satisfacție există și la elicopter, și am făcut foarte multe lucruri frumoase. Iar ultimul zbor din carieră l-am făcut cu elicopterul, într-un zbor de vis.
Cristian Dumitrașcu: Ați fost chiar pe deasupra Liceului Militar de la Câmpulung, am înțeles.

Cătălin Băhneanu: Acolo am început, în ’82, și acolo am terminat. O senzație care nu se poate reliefa, nu pot să vă spun ce am simțit, nu pot să vă spun lucrul ăsta, dar a fost ceva magnific, iar cei care sunt acum și conduc destinele acestei școli sunt de excepție. Nu ascund, comandant este colegul meu de clasă. Da, a fost o emoție – vă referiți la acel ”respect” scris din elevi pe platou, da, la momentul ăla am simțit că scap manșa din mână, dar am mers mai departe; o senzație extraordinară. Şi, încă o dată, acea școală este de o probitate profesională extraordinară.
Cristian Dumitrașcu: Ultima parte a carierei ați petrecut-o aici, unde ne aflăm când realizăm interviul, la Comandamentul Forțelor Întrunite, una dintre structurile moderne, interoperabile ale Armatei Române cu celelalte structuri din NATO și din alte organizații.
Cătălin Băhneanu: A fost o provocare. Nu eu am cerut să vin aici, în primul și în primul rând, dar mi-am dat seama că din punct de vedere al gândirii, genurile de armă nu au nicio problemă, deci se poate lucra în comun, este acea sinergie a faptelor care aici se vede cel mai bine. Suntem din toate specialitățile militare, dar am lucrat foarte bine. Această structură efectiv face legătura între nivelul strategic și nivelul tactic, adică între cel care gândește și cel care luptă. E foarte important.
Cristian Dumitrașcu: 2024, o nouă provocare pentru dvs., în rezervă. Cum vedeți primele luni dincolo de ceea ce ați făcut în ultimii 41 de ani?

Cătălin Băhneanu: Da, 41 de ani în armată și 37 de ani de zbor. Aş veni pe latura zborului, în care aici este posibil să fie problema. 37 de ani de zbor și 2.500 de ore nu le uiți chiar așa ușor, dar ceea ce nu ne doboară ne întărește. Vreau să mă odihnesc, vreau să citesc foarte mult, vreau să fac ceea ce n-am făcut până acum, să călătoresc când și cum vreau, pentru că lumea trebuie să înțeleagă că a fi în armată nu este atât de simplu. Cei care sunt în armată nu fac ce vor, ei sunt 24 de ore din 24, 7 zile din 7, deci ei nu fac ce vor. Cred că ar trebui să le arătăm mai multă încredere, mai mult respect, pentru a fi convinși că la momentul oportun vor face ceea ce trebuie.
Cristian Dumitrașcu: Dacă ar fi să vă gândiți la o noapte în care erați în misiune, așa cum v-am sunat acum câtva timp și îmi spuneați că tocmai ce vă întorseserăţi dintr-un tur al Dobrogei, fiind încă probabil la comanda unei baze aeriene. Ați participat și la misiuni de poliție aeriană, lucruri care nu sunt nici foarte publice și nici ușor de făcut și nici ușor de vorbit despre ele, dar aș vrea să rămânem la sfârșit cu o bucățică din sufletul dvs. așa cum erați acolo, repet, singur, la manşa MiG-ului, într-o noapte de decembrie, așa cum îmi amintesc eu, în misiunile astea despre care spuneați că vin când nu te aștepți, că așa e la armată, nu te întreabă, sună alarma și trebuie să pleci.

Cătălin Băhneanu: În general, lumea, populația vorbește de război, atunci când se vede, cum suntem acum. Vreau să vă spun că noi eram în acțiuni de luptă din 2004 în cadrul NATO și și dinainte de a fi în în NATO. Aceste misiuni de luptă putem să le numim ca fiind misiuni de război, pentru că în orice moment, tu fiind înarmat, poți să te confrunți cu un inamic care este și el înarmat, deci amândoi înarmați. Acestea sunt misiuni de luptă reală. Ca să ajungi acolo sunt diferite faze de trecut și care trebuiesc făcute cât mai bine, pentru că la momentul oportun nu ai foarte mult timp de gândire și de reacție. Deci cei care ajung să facă aceste misiuni au fost testați și răstestați, au fost verificați foarte bine. Pot să vă spun un lucru mai aparte, ei vin și cer: testaţi-ne, daţi-ne încredere că putem să facem ceea ce trebuie. Este foarte important, dar încă o dată, acele misiuni sunt misiuni de luptă. Lumea asta trebuie să înțeleagă. Nu doar atunci când se vede, nu doar atunci când un avion este dat jos de o rachetă de la sol sau din aer, nu. Aceste misiuni există tot timpul, iar ca spațiul acestei țări să rămână integru și în bună stare se datorează și celor din Forțele Aeriene.
Cristian Dumitrașcu: Un mesaj în mod tradițional, un om pleacă, altul vine, în mod natural, sunt trece în rezervă, sunt avansări, sunt oameni care vin și se uită cu respect către ceea ce ați făcut dvs. Și de aceea vă invit, la finalul interviului, să le adresați un gând, un mesaj din partea dvs. a generalui Băhneanu, care a inspirat mulți piloți de vânătoare, cu siguranță.
Cătălin Băhneanu: Să avem încredere în aviație, în Armata Română. Nimeni nu poate să facă nimic singur, este un lucru în echipă, dar dacă le arătăm această încredere, finalul va fi fericit. Sunt absolut convins și, încă o dată, viitorul sună bine. Depinde doar de noi, de încrederea pe care le-o acordăm, ca acest lucru să se întâmple.

Cătălin Tomescu: China a devenit jucător global. Lumea deja trece la societatea bipolară la nivel global

Publicat de prosavioleta, 3 ianuarie 2024, 09:49

Cristian Dumitrașcu: Domnule general locotenent, bine ați venit la „Interviul săptămânii”.
Cătălin Tomescu: Mulțumesc de invitație.
Cristian Dumitrașcu: Am să vă rog să trecem un pic în revistă acest an din nou complicat – 2023.
Cătălin Tomescu: Un an greu, după părerea mea. Dacă mă întrebați de evenimentele fundamentale, principala mutare, zic eu, a făcut-o China. Lumea aia unipolară care s-a creat după 1989-1990, după primul război din Golf, destrămarea Tratatului de la Varșovia, destrămarea URSS-ului ș.a.m.d., care a fost un fenomen geopolitic la scară globală care a dus la crearea lumii unipolare, respectiv Statele Unite ca cea mai mare putere politică, economică și militară – și încă mai este. Deja acuma, din punctul meu de vedere, lumea deja trece la societatea bipolară la nivel global. Bineînțeles că există mai multe teorii cu cele cinci clustere, ș.a.m.d. – nu vreau să contrazic pe nimeni, n-am o problemă, fiecare vede din unghiul lui de vedere -, dar, în opinia mea, China deja a ieșit la rampă și nu mai poate fi desconsiderată sau trebuie luată în seamă. Și cred eu că s-a dovedit că a fost luată în seamă prin organizarea summitului de la San Francisco între președintele Statele Unite și președintele Chinei, care numai organizarea acestui summit la nivel de vârf reprezintă o recunoaștere a partenerului, că altfel nu se organiza. Că e bine sau că e rău, nu știu. Personal mă bucur că s-au întâlnit, pentru că situația la conflicte – și o să ajungem și acolo – nu e roză și nu se întrevăd linii de oprire, prin urmare, eu salut, bine, cu umila mea poziție, vă dați seama, faptul că cei doi lideri au decis să se întâlnească. Nu o să știm rezultatele foarte curând. E ca un fel de summitul de la Yalta, de acum 80 de ani. Prin urmare, China a devenit jucător global – politic, economic, financiar și al controlului resurselor strategice importante. Am lăsat la urmă ‘militar’. De ce? Pentru că au spus-o și analiștii militari americani și oameni cu funcții de răspundere în America. Am urmărit pe unul din liderii armatei americane spunând că ei prevăd 2035-2040 perioada în care ei consideră că China va putea deveni o amenințare militară pentru ei. De aceea am lăsat ultima și sunt de acord cu treaba asta, chinezii nici nu au avut în proiecție până acum 15 ani să devină o putere militară. Ei au fost axați mai mult pe domeniul politic, economic, financiar și al resurselor. De aia au și revenit la nivel global.
Al doilea punct ar fi conflictul Federației Ruse și Ucraina. Încă o dată, nu intrăm cu operație specială ș.a.m.d., problemă de semantică și de lege. Dar ideea e că timpul a lucrat în favoarea rușilor. Dacă ați observat poziția rușilor din ultimele două-trei luni, începând cu nereușita contraofensivei, o să vedeți că sunt foarte liniștiți, Putin e chiar jovial, nu mai are nici boli, nu mai are nimic, chiar se ține de vizite în plan extern; de asemenea, inclusiv Medvedev nu mai tot amenință cu arma nucleară, cum când erau la greu tot o vânturau ideea asta, că avem arme nucleare și putem să apelăm la ele, acuma sunt liniștiți. De unde vine liniștea asta? Pentru că și-au dat seama că ei sunt cu cărțile mari. Industria de apărare le produce armamentul de toate categoriile, de toate calibrele, inclusiv acum, de curând, au dat la apă două submarine nucleare de atac, unul din ele în clasa Borei, care e clasa superioară. Ce să vă spun? În plan politic le-a ieșit, a fost admis la anumite forumuri în plan internațional, în care au fost prezenți 60 de șefi de state. Rușii arată foarte mulțumiți de ei. Putin – citeam în ultima lui luare de cuvânt – el a spus că ar vrea ca, că vorbim de limitele acceptabile, aici revin, el a zis: domnule, eu aș vrea ca Ucraina să se retragă cu trupele ei din cele patru provincii, în Crimea nu a ajuns, vă aduceți aminte când spuneam Crimea e nu că mult prea tare, eu nu m-aș fi apucat de ea. Ideea este că el a spus că să se retragă forțele armate din cele patru provincii din teritoriile care sunt încă controlate de forțele ucrainene şi el ar fi mulțumit. Deci să rămână cu cele patru și Crimea. Zaharova, purtătoarea de cuvânt, și mai mulți lideri politici ai lor spun: domnule, nu ar fi momentul să mergem înainte. Am spus-o de mult: el va viza tot timpul Marea Neagră, nordul Mării Negre. El ar vrea cele patru provincii să continue până la Odesa; că nu i-a ieşit Odesa, e altă problemă, e o problemă de strategie, au greșit, și bine că au greșit. Dar vreau să spun ca idee, vorbind tehnic,  vorbind militar. Problema este că mai sunt care vântură ideea asta, că ar trebui să luăm nordul Mării Negre, că de acolo vin resursele, de acolo vine controlul gurilor Dunării, de acolo vin multe – n-aș vrea să se ajungă acolo. Personal am spus că Odesa nu se ia fără debarcare şi îmi mențin ideea iar ca să ajungă la Odesa îi trebuie minim șase divizii, chiar dacă le-ar avea, dar sigur o divizie cu pierderi și nu știu dacă își permite să piardă 20.000 de oameni, cam cât are o divizie de luptă la ruși.
Preşedintele ucrainean, linia lui directoare este să-i scoată afară din țară. Personal sunt de acord cu el, că e ţara lui și e atacată. Ideea este că dacă își menține acest obiectiv, care, din punctul meu de vedere, e cel mai înalt posibil, nu știu dacă va fi realizabil în cursul anului 2024, cu tot sprijinul. Încă o dată, rămân la ideea că timpul îi favorizează pe ruși. Nu știu dacă coeziunea politică la nivelul UE și la nivelul NATO va rămâne aceeași, nu știm dacă sprijinul american va fi la fel. Uitați că sunt probleme încă, nu intrăm în detalii, dar, pentru ascultători, sunt…
Cristian Dumitrașcu: Vin alegerile…
Cătălin Tomescu: … ce argumente am. Poate și dânșii ar trebui, liderii ucraineni ar trebui să se gândească și ei la cât să coboare linia și să treacă la negociere cu Federația Rusă. Știu că sună urât, știu că a fost un război barbar, știu că omenirea nu trebuie să conducă ăla cu mai mulți mușchi trebuie să-l bată pe ăla cu mai puțin mușchi, că nu așa merge treaba, dar, din păcate, cred că ar trebui să se meargă pe o negociere între cele două părți, susținute de cele două mari puteri şi alți jucători, nu intru în detalii, dar cumva să se oprească pentru că nu cred că să mai poate elibera tot teritoriul și ca nu cumva să se prelungească să le vină rușilor o idee să nu cumva să se dezvolte ofensiva.
La al treilea punct de discuție pentru 2023, s-a iscat conflictul din Israel, când am fost atacați pe 7 octombrie de către forțele Hamas. Acțiunea a fost pregătită bine. Nu poți să desfășori o asemenea acțiune împotriva unui stat ca Israel fără să ți-o pregătești cu un an-doi, sprijinită, ticluită cu consilieri militari serioși. Că e atac terorist este că e purtat de o organizație teroristă, dar acel atac a fost organizat militar. Doar în durata conflictului. Păi, Israelul are o armată serioasă. Ei sunt în război de… era să zic de când s-au născut. Am tot respectul pentru poporul lor, dar țara aceasta este una dintre cele mai bine pregătite țări din punct de vedere militar din toate punctele de vedere: din punct de vedere al teritoriului, a populației, mobilizare, tehnică de luptă, ce vreți dvs. şi am multe argumente în sprijinul ideii ăsteia. Prin urmare, uitați-vă că încă se luptă cu ei, care normal ar fi trebuit să-i distrugă într-un timp mai scurt. Ce înseamnă asta? Tot la fel, a fost bine pregătit. Acolo au fost zeci de mii de soldați, toate tunelurile alea, tot sistemul de comandă și control – lupta nu se duce fără comandă și control. Ca să reziști atâta trebuie să ai sistem de comandă şi control. Deci acolo a fost pregătită militar, nu terorist. Terorist a fost tipul de atac, încă o dată, și organizația, structura care a asigurat luptătorii, dar n-are nicio legătură cu o acțiune pregătită, cum te-ai duce să pui o bombă într-un metrou. Acolo au fost și sunt oameni pregătiți milita.
Cristian Dumitrașcu: De către?
Cătălin Tomescu: N-aș putea spune ce consilieri au avut. Pot să fie consilieri de-ai lor, militari, pot să fie și străini, pot să… Se vorbește de implicarea iraniană, se vorbește de mai multe țări care i-ar putea sprijini, Hezbollah, în partea cealaltă, în Liban – n-aș face o afirmație dacă există o țară terță. Ce pot să spun eu, ca, să zic, expert militar, este că sigur a fost pregătită din timp de către militari și susținută logistic cu echipamente, muniție. Păi ucrainenii au terminat muniția după două luni de război și o țară întreagă și cu putere militară și cu industrie de apărare… Păi ăștia cum mai au muniţie acum? Aia a fost adusă acolo, a fost depusă cu un an de zile, luni de zile, pentru că și pe-acolo nu puteai să aduci dinspre Israel, dinspre mare. Să nu uităm că Israelul, încă o dată, e țară serioasă pe domeniul de securitate și apărare și în multe alte domenii, dar aici chiar știu ce vorbesc. Că dacă au fost surprinşi sau nu sunt surprinși ne mai trebuie vreo două emisiuni ca să elucidăm treaba asta. Ideea fundamentală este că a fost pregătit, asta spun. Nu m-aş hazarda să zic neapărat că au fost rușii, probabil au fost, dar sigur nu vor avea nicio șansă. Deci dacă se gândește cineva că poate să-i dovedească pe Israel, din punctul meu de vedere nu are dreptate. Şi aici, ca și în conflictul de la graniță cu Federația Rusă și Ucraina, problema va fi aceeași: cum se va finaliza? Care sunt premisele de pace?
Aici este toată esența. Conflictul în sine va fi rezolvat clar. Israelienii vor mătura tot ce există acolo. Eu nu spun că au dreptate sau nu, deocamdată vorbim tehnic.
Cristian Dumitrașcu: Analizați tehnic puterea militară.
Cătălin Tomescu: Absolut. Problema este că sunt convins că armata israeliană și liderul Netanyahu nu vor accepta să mai rămână picior de luptător acolo, că e Hamas, că e terorist, că nu e terorist, cine luptă împotriva lor acolo sigur ori pleacă…
Cristian Dumitrașcu:… ori e lichidat…
Cătălin Tomescu: … ori va fi arestat ori e lichidat, cu consecințele și pentru armata israeliană. Dar sigur se va termina, nu în foarte mult timp. Problema fundamentală va fi ce urmează după. Pacea, exact ca în Federația Rusă și Ucraina, ajungem la nivelul de pace, corect, cum o scriem, cine o scrie, cine o stabilește, cine să fie de acord?
Cristian Dumitrașcu: E important cine o stabilește.
Cătălin Tomescu: Dacă la Federația Rusă și Ucraina avem doi lideri, două țări, două conduceri care trebuie să cadă de acord, aici cu cine negociezi? Cu Hamasul exclus. Cu Hezbollahul exclus.
Cristian Dumitrașcu: Şi atunci?
Cătălin Tomescu: Cu liderii palestinieni, care nu mai au lideri? Cine va stabili viitorul? Aici va fi marea problemă.
Cristian Dumitrașcu: Deci, e un pic mai complicat decât în cazul…
Cătălin Tomescu: Păi, v-am spus că e mai complicat. Acolo sunt doi lideri. Problema fundamentală este că aici cine va stabili liniile cumva trebuie să ajungă la o soluție. Acolo să nu uităm că, în afară de băieții răi, ca să spun așa, sunt probabil câteva sute de mii, probabil chiar un milion or mai fi rămas, nu știu, n-am date concrete, de oameni normali, familii normale, cu copii, cu bătrâni, care n-au nicio treabă nici cu terorismul, nici cu nimeni, ei vor să trăiască liniștiți, da, cum vor să trebuiască şi israelienii. Cum să trăiești tot timpul cu amenințarea că îţi cade o ploaie de rachete în cap? Cum să îți trimiți copiii la școală ș.a.m.d.? Și palestinienii au și ei argumentele lor. Bă, dar țara noastră unde e, că noi am fost aici? Problema e foarte complicată. Gândiți-vă conflictul ăsta e de 70 de ani, nu putem să rezolvăm nici în 10 minute și nu se poate rezolva, cum să spun eu, după ureche, cum li se pare lor bine. Aici cumva trebuie luată rescrisă cartea de la început, dai la prima pagină din nou, pui geografia pe masă, pui harta pe masă. Vedem toate elementele, începând de la demografie, începând de la zone. Toate chestiile astea trebuie analizate de către cei care vor participa la la negocierile de pace acolo, pentru că din punctul meu de vedere cel mai greu lucru pentru 2024 va fi să se găsească o soluție. Cam astea ar fi principalele trei elemente fundamentale din punctul meu de vedere pentru 2023: faptul că China a devenit jucător global; conflictul între Federația Rusă și Ucraina, din punctul meu de de vedere, nu poate să aibă o soluționare militară, în sensul că, indiferent ce resurse ar veni, practic, pe ucraineni îi vor ajuta să obţină succese limitate și să își păstreze o mare parte din teritoriu, dar nu cred că vor fi suficiente sau mai are capacitatea necesară de a-i scoate pe ruși afară din toate teritoriile sau provinciile cucerite și anexate; și al treilea, conflictul israeliano-palestinian. Sunt multe alte elemente, dar m-aş opri la astea trei, pe care le consider eu fundamentale pentru anul 2023.
Cristian Dumitrașcu: Domnule general Tomescu, vă mulțumesc foarte mult. Să aveți un an mai bun, să fie cu sănătate!
Cătălin Tomescu: Mulțumesc frumos!
Cristian Dumitrașcu: Vă mai așteptăm la „Jurnal militar”.
Cătălin Tomescu: Mulțumesc de invitație. Le urez tuturor celor care ne ascultă, tuturor românilor, un an bun, sănătate în primul rând, cu pace, să-și îndeplinească toate aspirațiile împreună cu familiile lor!

Adrian Cioroianu: „Mie mi se pare puțin probabil ca la nivelul schimbărilor care avea loc în Europa de Est, KGB-ul de atunci măcar să nu fi fost curios ce se întâmplă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că armata nici pe departe n-a fost elementul cel mai, cum să spun, cu rolul cel mai represiv, absolut”

Publicat de gabrielasaksa, 19 decembrie 2023, 11:35

Cristian Dumitrașcu – Domnule profesor, mulțumim pentru că ați acceptat să veniți, de fapt să venim noi la dvs., aici, la Biblioteca Națională a României…
Adrian Cioroianu: Bine ați venit și plăcerea e de partea mea.
Cristian Dumitrașcu: …pentru interviul săptămânii. Evident, vom încerca să intrăm într-o perspectivă mai mult istorică, pentru că la atâta timp de la așa-numita revoluție încă nu s-au rezolvat mari lucruri. De aceea am să vă întreb la început cum v-a găsit pe dvs. revoluția, într-un fragment scurt.
Adrian Cioroianu: Eram student în anul II la Facultatea de Istorie. Imaginați-vă că pe 19 decembrie 1989 am avut un examen de istorie a Bizanțului, după care am plecat la Craiova, care era orașul meu natal. 20-21 am fost în Craiova, în 22 am ieșit după ce l-am văzut pe Mircea Dinescu, pe regretat Ion Caramitru, am ieșit cu prietenii în oraș. M-am dus în fosta mea școală generală, am luat un steag. Nu i-am lăsat pe niște tineri care s-a apropiat să decupeze stema, dar nu i-am lăsat să decupeze că nu știam ce înseamnă. Zice: nu, nu că la Timișoara e decupată. Zic: lăsați, mă, stema la locul ei.
Cristian Dumitrașcu: Cum ați perceput atunci, ca tânăr student, și cum ați perceput-o mai apoi, după ce lucrurile s-au decantat și după ce ați avut o altă perspectivă, poziția, intervenția armatei, teroriști, dacă au fost sau nu au fost. Acum cred că putem vorbi foarte deschis despre asta.
Adrian Cioroianu: Trebuie să vorbim deschis, pentru că, în linii mari, noi avem toate datele, să știți. Există datele pe piață și noi, în linii mari, cam știm adevărul. Doar că, din diverse motive, nu ne înțelegem asupra unor chestiuni de detaliu. În primul rând, adevărul e că în legătură cu rolul armatei eu nu pot să fiu decât subiectiv, pentru că eu fac parte, iarăși, dintr-una dintre generațiile care au făcut armata. Eu am apucat să fac armata spre sfârșitul anilor ’80, înainte de a începe studiile la facultate, eu am apucat să fac armată. Sunt foarte bucuros de acest lucru.
Cristian Dumitrașcu Și dacă la Revoluție ați fi primit ordinul…?
Adrian Cioroianu: E o întrebare.
Cristian Dumitrașcu: Da.
Adrian Cioroianu: Da, e o întrebare, e o întrebare. Am fost norocos să termin înainte de ’89. În ’87 am terminat stagiul militar. Vă dați seama, Dumnezeu știe ce aș fi făcut, dar am prieteni care au fost în situația asta, i-a prins în ’89. Mă rog, nu tuturor li s-a dat vreun ordin de acest gen. Acum, înainte de întâlnirea cu dvs. și știind că o să discutăm astăzi, am recitit stenograma acelei faimoase ședințe a comitetului central din 17 decembrie ’89 în care Nicolae Ceaușescu îi cam beștelește și pe Milea, și pe Postelnicu. Milea era la Ministerul Apărării și Postelnicu – la interne. Și îi cam beștelește: că n-ați făcut nimic, că eu v-am spus ceva, că v-am cerut să faceți demonstrație la Timișoara. Deci e limpede că Ceaușescu n-a fost mulțumit nici de implicarea armatei, nici de implicarea Ministerului de Interne. Că a fost un haos? E clar. Dar e un haos la care am participat cu toții. Că armata a tras…? Apropo, cum v-am spus, eram în Craiova și în nopțile alea am ieșit pe străzi din noaptea de 22 spre 23 și erau practic în toate instituțiile, erau ofițeri cu soldați. La un moment dat au trimis și la Casa Studenților niște soldați, care erau în termen, erau soldați care fuseseră încorporați în septembrie, vă dați seama, eram în decembrie, și i-am întrebat, noi eram cât de cât, aveam, na, făcusem armata, zic: voi ați depus jurământul? Nu, că doar ce l-am depus. Dar zic: ați făcut trageri, ceva? A fost un haos în care toate instituțiile au fost prinse, haideți să o spunem foarte deschis. Sunt două mari variante în discuție în momentul de față. Este varianta implicării clare a Uniunii Sovietice, deci n-are rost să negăm lucrurile astea. Este una dintre variante – că mișcarea ar fi fost, într-un fel sau altul, supervizată de Uniunea Sovietică și ar fi fost o forță de, hai să zicem, de rezistență în țară, unii și la nivelul Securității, la nivelul internelor, dar și la nivelul armatei. Și o altă variantă care pleacă de la ideea că numai Securitatea e de vină și că Securitatea voia să-l apere pe Ceaușescu. Ca să fiu foarte deschis cu dvs., eu favorizez prima explicație. Mie mi se pare absolut ilogic, ilogic, nu are logică neimplicarea unei puteri cum era Uniunea Sovietică în genul acesta de manifestări din Europa de Est. Și o să vedeți că, încet-încet, lucrurile ies la iveală și în Cehoslovacia, și în Republica Democrată Germană. N-are cum Uniunea Sovietică să nu fi intervenit, să nu fi tras niște sfori. După prăbușirea Uniunii Sovietice a apărut ideea asta că Doctrina Sinatra, că i-au lăsat pe fiecare „do it your way” și așa mai departe, astea sunt niște legende.
Mie mi se pare puțin probabil ca la nivelul schimbărilor care avea loc în Europa de Est, KGB-ul de atunci măcar să nu fi fost curios ce se întâmplă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că armata nici pe departe n-a fost elementul cel mai, cum să spun, cu rolul cel mai represiv, absolut. Deci, nu, nu, eu n-am citit vreun document din care să reiasă că represiunea a început sau s-ar fi desfășurat în principal prin intermediul armatei. Că armata a tras, ca au putut fi victime împușcate de armată, este categoric pe fondul unor schimburi de focuri între unii care trăgeau spre unitățile militare și soldați sau ofițeri din unitățile militare care reacționau. Sunt blocuri în cartierele Craiovei, bunăoară în cartierul Valea Roșie, care îmi e mai apropiat de casa părinților, în care încă vezi pe blocuri urme ale gloanțelor trase dinspre unitățile militare. La Brașov, în noua arhitectură a orașului, în fața actualei prefecturi, au păstrat așa un un metru pătrat dintr-o mare clădire cu urmele gloanțelor, le-au păstrat ca într-un fel de muzeu. Doar că, trebuie spus, că se trăgea și asupra unităților militare. Erau, evident, focuri de provocare care să-i oblige pe soldați să tragă în blocurile din jur. Cine Dumnezeu trăgea din blocurile alea? Asta e o întrebare.

Cristian Dumitrașcu: Da. Revenind la ceea ce voiam să vă întreb, știți foarte bine câți oameni au fost stigmatizați din armată și chiar și din fosta Miliție, Poliție. Ani de zile au cărat după ei această povară. Lumea s-a uitat la ei multă vreme ca la niște criminali.
Adrian Cioroianu: Păi, eu am făcut parte din acești oameni care o vreme am fost ferm convins că a fost un fel de, cum să spun, de activare a Securității, care să-l apere pe Ceaușescu. Doar că, na, pe măsură ce îmbătrânim, devenim și nu mai înțelepți. Pe măsură ce ne experimentăm citim mai mult și pe măsură ce citești mai mult, ajungi la concluzia că, de fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate și că trebuie analizat fiecare detaliu în parte dintre cele două mari variante despre care v-am spus, una care culpabilizează aproape exclusiv Securitatea şi armata joacă rolul unui executant servil, așa, care a tras la ordinul lui Ceaușescu, şi o altă interpretare care arată că, de fapt, s-ar putea ca și Armata, și Securitatea, într-un fel să fi reacționat gândindu-se că asupra țării are loc un atac din exterior.
Cristian Dumitrașcu: Plauzibil.
Adrian Cioroianu: Plauzibil. Ori, din acest punct de vedere n-am niciun fel de îndoială că generațiile care vor urma vor fi, cu atât mai mult cu cât vor fi mai depărtate emoțional de acele evenimente, cred că vor fi și mai raționali în judecata lor. Zilele alea, repet, stau sub semnul haosului. În orice perioadă de haos se fac greșeli cu nemiluita. Sunt și unii care profită probabil și poate că au fost. Ca să fiu foarte deschis, eu mă întreb și acum ce jocuri a făcut la conducerea Armatei generalul Militaru de-atunci și ca istoric nu am semne foarte bune despre activitatea lui sau despre rosturile prezenței lui, după cum am sau am avut atunci în primele zile din ianuarie. Vă imaginați că unii dintre primii membri ai CADA, acel, nici nu mai știu, era grupul de reflecție pentru reformarea armatei.
Cristian Dumitrașcu: Pentru democratizarea armatei, da.
Adrian Cioroianu: Vă imaginați că au fost locotenenți de-ai mei din… Eu am făcut armata la o unitate de transmisiuni, pentru că terminasem un liceu de filologie, noi făceam stenodactilografie la liceu, ori mașina descris avea aceleași taste cu telex-ul, drept care am ajuns la unitatea de transmisiune, aici lângă aeroportul Otopeni. Şi unul dintre locotenenții mei îl văd în grupul de reformare, de democratizare a armatei. Deci, un om pe care îl iubeam, adică mi-a fost un locotenent foarte bun. Am avut, cum să vă spun, am avut niște ofițeri tineri admirabili în armată. Şi când îl văd în acest grup, deci mi-am dat seama că Armata a intrat printre primele în procesul acesta de schimbare a societății, frământările astea, că adevărul e că nu prea știam încotro s-o luăm.
Cristian Dumitrașcu : Dar cum vă raportați la CADA asta despre care ați spus?
Adrian Cioroianu: Nu am urmărit evoluția lor.
Cristian Dumitrașcu: Adică, a fost de bine, a fost de rău să apară o astfel de organizație?
Adrian Cioroianu: Lupta de idei nu are cum să fie de rău. Multe dintre idei pot să fie adevărate sau false, dar lupta de idei în sine e foarte bună. Ori Armată a reacționat foarte bine permițându-i unui astfel de grup, păi într-un regim, cum să spun, într-un regim autoritar sau dictatorial, erau puși la zid, erau făcuți dezertori şi împușcați.
Cristian Dumitrașcu: Da, da.
Adrian Cioroianu: .. sau dați afară. N-a fost cazul. În fine, poate că aveau dreptate, poate că cereau multe lucruri, dar cine nu cerea lucruri aberante, atunci? Gândiți-vă că au fost instituții precum Armata. Apropo, Biserica cine își mai aduce aminte, Patriarhul Teoctist s-a retras o vreme de la conducerea Bisericii Ortodoxe? Un gest foarte înțelept.
S-a retras. A spus: domnule, eu mă retrag că, cine știe, judecați voi. Deci a fost o înțelepciune pe care Biserica o are, dar noi, ca societăți laice nu prea, ca autorități laice nu avem această înțelepciune. Ei, armata, totuși, a trecut și ea prin frământările astea și eu zic că a fost spre bine.
Cristian Dumitrașcu: Spuneam despre stigmatul purtat de foarte mulți militari onești, care poate chiar n-au avut legătură cu, nici măcar nu erau în armată în ’89, și care au simțit această tară dusă ani de zile, că armata a tras, armata a tras la Revoluție. Cum comentați singura declarație pe această temă a fostului ministru al apărării? La momentul ăla cred că era ministrul apărării sau era prim-ministru? Cred că era ministrul apărării.
Adrian Cioroianu: Vă referiți la…?
Cristian Dumitrașcu: Nicolae Ciucă.
Adrian Cioroianu: A, la domnul Ciucă, da? Așa.
Cristian Dumitrașcu: Care și-a cerut simbolic scuze poporului român pentru ce s-a întâmplat în zilele Revoluției.
Adrian Cioroianu: Eu cred că a fost un lucru bun în numele armatei, pentru că este indubitabil că s-au făcut fie din confuzie, fie din, eu știu, exces de zel, dar eu cred că mai ales din confuzie. Eu sunt convins că s-au putut face și greșeli. Până la urmă, iertați-mă, vă dau un exemplu concret. În noaptea de 22 spre 23, cum vă spuneam, eram la Casa Studenților din Craiova. Eram un grup de, habar n-am, 50-60 de studenți și nu erau toți craioveni. Adică, eu eram student la București, alții erau studenți la Timișoara, alții la Craiova și primim o informație, primeam telefoane. Ei, întrebarea e cine dădea telefoanele astea. Zice: sunt deținuți ostatici copii în clădirea poștei. Era cam ora 2:00 noaptea și ne-am încolonat vreo 30 de studenți, cu un steag, 2-3-10 steaguri, să mergem spre clădirea poștei, unde erau un locotenent și niște soldați și zice: Băi – zice când ne-am apropiat: Noroc că ați venit cântând, căci deschideam focul. Că zice: dacă erau teroriști? Pentru că ei erau și ei în aceeași obsesie a teroriștilor. Vă aduceți aminte că din noaptea aia a început să se vorbească de teroriști.
Cristian Dumitrașcu: Vânătoarea de vrăjitoare.
Adrian Cioroianu: Ca să nu vă mai spun că noi primeam telefoane, cum și armata primea telefoane. Astăzi este dovedit că veneau telefoane, nu se știe de unde.
Cristian Dumitrașcu: Este o situație care poate caracteriza multe, zeci, sute de întâmplări în același fel sunat, mers. Și la Otopeni a fost la fel.
Adrian Cioroianu: Absolut. Au fost telefoane date, un tip de informație l-au avut ei, cei aflați în transportoarele alea blindate. Un alt tip de informație exista în rândul ofițerilor. Deci e limpede că a fost un haos, probabil în parte dirijat sau, mă rog, influențat de unii sau de alții. Dar e foarte simplu să cazi victimă într-o astfel de perioadă de haos.
Cristian Dumitrașcu: În concluzie, ați spus că din punctul dumneavoastră de vedere este revoluție.
Adrian Cioroianu: Absolut.
Cristian Dumitrașcu: Că indubitabil, și asta nu doar, adică eu cred că suntem cu toții de acord cei care…
Adrian Cioroianu: Eu mi-aș dori.
Cristian Dumitrașcu Că a fost influență din est.
Adrian Cioroianu: Eu cred că a fost influență. Decembrie 1991 s-a desființat Uniunea Sovietică. În momentul revoluției române, noi eram în vecini cu Uniunea Sovitcă. Cine își imaginează că stătea Uniunea Sovietică, se uita așa: Ia să vedem ce fac românii? Câștigă Ceaușescu, câștigă…? Nu se poate să nu fi intervenit. E limpede. Că o va recunoaște, că vor recunoaște ai noștri, că îl respectăm cu toții pe primul președinte al țării, asta e altceva. Dar analiza istorică va continua.
Cristian Dumitrașcu: O analiză istorică până acum corectă este confirmată și de faptul că armata acum este lider la capitolul încredere.
Adrian Cioroianu: Mi se pare și argumentat. Armata, în primul rând că înainte de a fi lider la capitolul încredere, este prima instituție care s-a reformat serios atunci când a pus problema admiterii în NATO. Să nu uităm acest lucru. Adică, unul dintre argumentele admiterii noastre NATO, pe care ne-o doream cu toții – vă aduceți aminte, ’97, summit-ul de la Madrid, ce fierbere a fost în țară – dar unul dintre argumente a fost tocmai pregătirea și reforma Armatei Române. Adică, reforma Armatei Române a fost mai rapidă și mai reală decât reforma politicului. Ăsta e un mare merit, că e încrederea populației, să rămână, pentru că ar merita. Rămâne de văzut cât ne vom mai permite, să zicem așa, luxul generațional de a nu mai face armată pentru că s-ar putea, și eu nu mă feresc să o spun, s-ar putea să fim puși într-o situație din care, din nou, tineretul nostru să capete anumite deprinderi, hai să spunem, militare. Uitați-vă ce se întâmplă peste tot în jurul nostru.
Cristian Dumitrașcu: Polonia deja a înțeles demult.
Adrian Cioroianu: Da, nu vreau să panicăm, vă dați seama, mai ales în prag de sărbători, să panicăm populația, dar până la urmă să acceptăm că armata poate fi o școală. Sigur că e și o cheltuială pentru stat, e clar că e și o mare cheltuială, dar pentru tineri poate fi o mare pregătire pentru viață, pentru genul de întâmplări sau situațiii neprevăzute prin care uneori trecem. Pentru că, iată, pacea nu e garantată.
Cristian Dumitrașcu: Așa e.
Adrian Cioroianu: Pacea nu e garantată.
Cristian Dumitrașcu: Și o ultimă întrebare: ca om care ați făcut armata, cum vedeți dumneavoastră armata de astăzi, 2023, cu toate cele, cu NATO, cu aliații, cu acest program de înzestrare spectaculos, care iată, în sfârșit, se vede la Ziua Națională că s-a schimbat?
Adrian Cioroianu: E una dintre instituțiile în care în mod absolut clar eu am încredere și voi avea încredere mereu. Mi se pare că este o instituție din ce în ce mai profesionistă. E drept că e mai ușor să fii profesionist cu un număr mai mic de oameni, dar eu cunosc armata din toate… Cum să spun? Eu merg de la licee militare. Apropo, s-a deschis liceul, s-a redeschis Liceul Militar de la Craiova.
Cristian Dumitrașcu: De la Craiova, și ce frumos! Da.
Adrian Cioroianu: Sigur, și am fost unul dintre invitații lor. De fiecare dată merg cu drag. Până la nivel de Academie sau, mă rog, cât eram ministru, am vizitat ”n” unități militare, unele dislocate în țările baltice. Vă aduceți aminte că noi asigurăm și supravegherea aeriană a țărilor baltice, prin rotație, în fine. Și, deci, am văzut armată la toate eșaloanele ei. Am filmat pentru Televiziunea Română pe Bricul Mircea sau pe Ferdinand sau pe Maria. Ce să vă spun? E o instituție de care nu cred că există român care să nu fie atașat și este o instituție la care trebuie să ne gândim și să nu le cerem oamenilor voluntariate. Trebuie să le dăm și un buget pe măsură, pentru că vremurile ne obligă sau să ne aducem aminte de latini: dacă vrei pace, pregătește-te și de confruntare.
Cristian Dumitrașcu: Para bellum.
Adrian Cioroianu: Da, para bellum.
Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru, vă mulțumesc tare mult! Vă dorim să aveți succes aici, în Biblioteca Națională a României, unde țineți frâiele și ați început proiecte importante. Sărbători fericite!
Adrian Cioroianu: Sărbători fericite tuturor, mulțumesc de invitație și cu mare drag, oricând!

Ștefan Ciochinaru: Interesul nostru național, interesul fiecărui român este ca, în această confruntare globală, lumea liberă, lumea democratică, lumea bazată pe reguli să câștige

Publicat de prosavioleta, 11 decembrie 2023, 13:19

Cristian Dumitrașcu: Suntem într-o perioadă în care ne apropiem de bilanțul anului 2023, un an complicat din punct de vedere geopolitic. Am avut multe discuții cu dumneavoastră la „Jurnal militar”, la Radio România Actualități, în care ați fost apreciat de către ascultători ca un om optimist în ceea ce privește direcția lumii libere.

Ștefan Ciochinaru: Cu toate că am spus că 2023 va fi un an greu și nu se va termina războiul.
Cristian Dumitrașcu: Şi s-a confirmat.
Ștefan Ciochinaru: Da.
Cristian Dumitrașcu: Am trăit, iată, în această a doua parte a anului, deschiderea unui alt front important în Orientul Mijlociu. Aș vrea să începem discuția de aici, pentru că mai apoi vom veni către Ucraina și să vedem ce legătură este între deschidere acestui front și, de fapt, toată situația internațională, că avem acolo înspre China și acolo ceva de discutat.
Ștefan Ciochinaru: Ştiți, istoria își are ironiile sale. În Orientul Mijlociu avem de-a face într-adevăr cu o operațiune specială a armatei unui stat național împotriva unor organizații teroriste. În Ucraina nu avem de-a face cu o operațiune militară specială, ci cu un război dus de un stat împotriva unui alt stat, un război nedrept, un război de agresiune dus de Rusia împotriva Ucrainei, atacată fără niciun fel de motiv. Este mai dificil pentru oamenii obișnuiți să vadă legăturile dintre cele două teatre de operațiuni, dintre cele două fronturi, dar ele există. Să reamintim celor care ne privesc că doar cu trei săptămâni înainte de atacul Hamas din Israel, ministrul apărări Şoigu a fost la Teheran. În urma discuțiilor de la Teheran, după câteva zile, rușii au plasat un satelit geostaţionar deasupra Israelului. Noi știm foarte bine că acestea au rolul în primul rând spionaj, de culegere de informații, iar în ziua atacului ați văzut că atacatorii, teroriștii Hamas, aveau camere care filmau operațiunea. Unii dintre ei au căzut în luptă, pentru că israelienii au opus și rezistență acolo unde au putut. De la cei căzuți s-au recuperat camerele şi surpriza foarte mare a fost că pe camere, înregistrările arătau că acești, unii dintre acești atacatori vorbeau între ei rusește. Iată trei elemente pe care experții le pun întotdeauna în legătură directă, pentru că ei nu cred în coincidențe. De ce experții sunt atât de pesimiști şi nu cred în coincidențe? Probabil că e o chestiune care ține de cantitatea și valoarea informației pe care o dețin. Există o această legătură, așa cum nimeni nu se mai îndoiește, că toată operațiunea din Orientul Mijlociu, din Israel a dus la o depresurizare a tensiunii pe care o aveau trupele ruse pe frontul din Ucraina și la o deplasare a atenției opiniei publice mondiale la ceea ce se petrece în Ucraina, către ceea ce se petrecea acum într-un mod absolut barbar în Israel. Toate lucrurile astea nu au făcut altceva decât să-l ajute pe Vladimir Putin. Ca dovadă că după doi ani de zile este pentru prima dată când președintele Putin începe să călătorească peste hotare, dincolo de fostele republici sovietice, nu? Chiar în timp ce noi vorbim, domnia sa s-a aflat în Orientul Mijlociu, în Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită.
Cristian Dumitrașcu: Şi cu o deplasare absolut spectaculoasă, însoțit de Suhoi, de patru avioane
Ștefan Ciochinaru: De patru avioane de Suhoi, ultimul tip și de o mulțime de oameni de afaceri și specialiști ruși. Când spun specialiști, sugerez că nu știm cu ce se ocupă chiar toți cei din delegația care l-a însoţit pe președintele Putin.
Cristian Dumitrașcu: Ca de obiceia. Ce î