„Bunicii noștri, eroii noștri” – volum al treilea, Dan Ramf
Publicat de Gabriel Stan, 6 iunie 2022, 15:05
Omagierea eroilor căzuți la datorie de-a lungul istoriei a constituit evenimentul major al acestei săptămâni.
La Mediaș a fost consemnată o nouă apariție editorială. Este vorba despre al treilea volum din seria „Bunicii noștri, eroii noștri”, a profesorului Dan Ramf și muzeograf la Casa Memorială „Hermann Oberth” a Muzeului Național al Aviației Române.
Vă invit să ascultați un interviu realizat de Constantin Herțanu.
Dan Ramf: Este o mare bucurie să fim împreună la radio, la „Jurnal militar”. Această carte face parte din ciclul „Bunicii noștri, eroii noștri” este volumul trei, este publicată de Editura militară, bineînțeles în anul 2022, și conține povestea vieților a unor veterani de război, a sașilor deportaţi, a românilor refugiați din Basarabia și Bucovina, a orfanilor de război și în premieră pentru acest ciclu o văduvă de război, cea care pe 2 iulie 1941 şi-a pierdut soțul în bătălia de la Storojineț din Bucovina și până la finalul vieții în 2018 nu s-a mai căsătorit și bineînțeles și-a crescut fetița, a rămas orfană, cu toate greutățile vieții.
Această carte este dedicată veteranilor de război, celor care au trăit vremurile de altădată. Sunt 29 de personaje care sunt grupați, după cum am povestit, amintesc doar viața câtorva dintre acești oameni.
Chioreanu Gheorghe, pe care l-am cunoscut în urmă cu mulți ani de zile și despre care auzisem numele Chioreanu din fragedă copilărie, de la bunicul meu, atunci când la cota 111 de la Sevastopol au căzut prizonieri și spunea: m-a salvat un sergent de-al nostru Chioreanu Gheorghe. Eu am descoperit la Ocna Mureș un sublocotenent Chioreanu Gheorghe la fel de brav și de curajos ca și colegul bunicului meu. Acesta al nostru, cel din volumul 3, a fost sublocotenent la Vânători de Munte.
Ce întâmplare fericită! Fusese grav rănit pe front la Sevastopol. A supraviețuit războiului și a trăit 102 ani și este cel care îmi povestea cu atât de mare emoție.
Următorul episod, în 1918 când avea 14 ani, au venit jandarmii ungurești, cei cu pene la pălării, ca să rechiziționeze alimentele la bunicul meu acasă. Şi noi copiii, nepoții, eram acolo în jurul bunicului, iar bunicul le-a spus autorităților de atunci: trei copii, trei băieți v-am dat pe front, ce mai vreți măi, lăsați-le mâncare și la copiii ăștia. Și spunea dânsul cu mare, mare bucurie, întregul sat, locuia lângă Ocna Mureș, s-a dus la Marea Unire de la Alba Iulia, pentru românii ardeleni a fost așa mare bucurie.
Această carte conține viața și povestea lui Solomon Ioan, din Târnăveni, cel care era atât de mândru, despre originile sale revoluționare. Spunea așa: stră-străbunicul nostru era Solomon Nicolae, cel care fusese tribunul lui Avram Iancu la 1848, iar după 1849 s-au refugiat cei doi frați, unul la Bacsa, unul la Seuca lângă Târnăveni și de acolo ne tragem noi. Era foarte, foarte mândru de acestei origini. Ne aducem aminte și de fabuloasa, de tezaur în viață, cea care a fost Oprean Georgina, era și dânsa foarte mândră de originile sale. Spunea: Stră-străbunicul meu servea un pahar de vin cu Avram Iancu, atunci când Iancu trecea prin satul, prin Baia de Arieș, și era foarte mândră de strămoșul său, de părintele său care fusese prieteni foarte buni cu Partenie Cosma, unul din fruntașii Partidul Național Român din Transilvania.
Din păcate, tatăl său, în urma unei inspecții a ministrului de atunci, a fost dat afară din sistemul de învățământ din Austro-Ungaria. De ce? Pentru că elevii săi, români toți get-beget, nu știau nicio boabă limba maghiară, dar a fost salvat de închisoare de către un ziar din București, Ziarul „Liberalul”, care a scris așa: ”Un apostol în slujba națiunii”.
Poate că acel articol l-a salvat înainte de 1918, și era foarte fericită că fratele său cel mai mare, Gavril Dudulescu, a fost printre cei mai tineri semnatari ai actului Unirii de la 1918 și găsim, într-adevăr, în dicționarul marilor personalități ale Unirii, la pagina 98, învățător în Girișu Negru, acolo unde fusese părintele său dascăl. Roman Ilie, celebrul soldat vânător de la „Vânătorii de munte”, de Deac Laurean, de bătrânul veteran de război care le spunea tuturor copiilor de astăzi: Să ajungeți anii mei, dar să nu treceți prin suferințele mele, de fabulosul Bartalis Zoltan, un veteran de război maghiar care a luptat în armată maghiară, dar a fost dus pe front în Polonia și acolo, având un sublocotenent german, la origine german, vorbea foarte bine limba maghiară, dar el era german, zice: acel sublocotenent ne-a salvat pentru că a zis „Bate Katiușa pe noi, haideți în pădure”.
Și, probabil că acest lucru le-a salvat viața pe frontul din Polonia și veți citi în această carte de nemaipomenitul, cel care a luptat în 1943 în Croația, după ce în 1943 toamna îl găsim la asediu la Leningrad, spunea: Atât de frig era și atât de greu a fost războiul atunci, încât nu am crezut că vom scăpa cu viață. Dar a ajuns și la Berlin în aprilie 1945, acolo unde îl găsim la Potsdamer Platz, la 1.200 de km de cancelaria Reich-ului.
Cei care urmăresc firmele documentare de pe televiziunea noastră vor vedea toată această poveste prin ochii acestui veterani de război, și nu în cele din urmă, amintim de Medvighi Elisabeta, al cărui tată a luptat în Primul Război Mondial la Isonzo, ce a fost grav rănit, dânsa fiind născută în 1941, în munții Pădurea Neagră, pentru că maică-sa era nemțoaică și s-au retras în urma dictatului de la Viena, s-au retras în munții Pădurea Neagră, nu înainte de a povesti și despre Virca Gheorghe, cel care a lăsat memorii de război, fusese la „Vânătorii de Munte”, divizia de la Dumbrăveni, și cel care a lăsat memorie de război foarte, foarte triste pentru istoria României, dar spunem noi importante pentru a ne cunoaște istoria, și, nu în cele din urmă, fabulosul Trofin Ioan, care, în 1919, a participat la campania din Ungaria de la Budapesta, acolo unde a fost grav rănit, după cum știu cititorii noștri din primul volum ”Bunicii noștri, eroii noștri”, a fost grav rănit și și-a lăsat memorii de război, a fost salvat de un soldat de-al lui, Guță Constantin, cel care l-a tras într-o groapă de tun și cel care spunea: Domnule sublocotenent, merg la acea fântână, era o fântână în apropiere să vă aduc apă.
Guță Constantin a adus apă, mi-a dat să beau, mi-a pus pe frunte mie, mi-a pus pe buze și, dintr-odată, o schijă i-a sfâșiat casca și s-a înfipt în tâmpla stânga. Un ultim efort, Guță Constantin, cel care sângera pe pieptul acestui brav soldat român, s-a ridicat și a spus: să mai zică lumea că noi, Contingentul 919 n-a făcut nimic, și-a dat jertfa supremă pentru întregirea României Mari, atunci, în 1919.
Constantin Herțanu: Mulțumim mult pentru toate aceste informații, este mai mult decât o invitație la lectură și la a nu uita trecutul și istoria. Vă reamintesc, a fost alături de noi la „Subiectul săptămânii”, profesorul Dan Ramf, istoric și muzeograf la Casa Memorială „Hermann Oberth” din Mediaș.
Dan Ramf: Vă mulțumesc frumos pentru sprijinul acordat istoriei naționale și, în același timp, mulțumesc Editurii militare, celor care m-au sprijinit în acești ani, mulțumesc familiei, mulțumim frumos!
