Sâmbăta Sântoaderului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 februarie 2018, 05:00 / actualizat: 16 decembrie 2024, 20:21

O sărbătoare de primăvară ţinută cu sfinţenie în tot spaţiul românesc, dar mai ales în Oltenia este Sântoaderul. Sâmbăta Sântoaderului este momentul de apogeu, când se amestecă practicile ce ţin de cultul demonic (dansuri şi orgii, pe vremuri) şi cultul antidemonic, de curăţire a spaţiului.

(varianta audio a rubricii)

Caii lui Sântoader restabilesc ordinea în casa omului după Dragobete şi Cîşlegi, când s-au ţinut lanţ petrecerile şi când până şi nebunii s-au însurat, în săptămâna nebunilor, fireşte!

În Oltenia în sâmbăta Sântoaderului a rămas un obicei străvechi, îndrăgit de tineri: încurarea cailor (alergarea cailor). Se fac întreceri cu cai, astfel arătându-se comunităţii cei mai frumoşi şi îngrijiţi cai, lauda fiind a flăcăilor, care i-au ţinut aşa frumoşi. Este un semn al demnităţii şi hărniciei feciorilor, dar şi cu un rol ritual: să alunge spiritele rele. Tinerii se aleg cu fala, caii cu periatul şi cu privirea recunoscătoare, că doar se ştie: ochii stăpânului îngraşă vita!

Se spune că „Sântoader are şapte până la doisprezece cai, care sunt feciori frumoşi şi care şi-au părăsit drăguţele, doar că au cozi şi copite de cai şi fiecare dintre ei e încins cu lanţuri”.

Când se-ncură caii, se aruncă iarbă mare, feşile copiilor mici, brăcirile şi busuioc, ca să treacă peste ele caii: iarba, ca să crească părul, feşe, ca să nu mai plângă şi să nu mai tresară în somn copiii, iar betele ca să se folosească mai apoi pentru descântece de muma-pădurii[1].

Caii lui Sântoader stabileau un cod comportamental pentru întreaga comunitate:

• fetele trebuiau să fie acasă la lăsatul serii (pe vremuri!, acum pleacă la lăsatul serii!);
• cele care nu respectau interdicţia erau furate de caii lui Sântoader, iar pedeapsa era cunoscută sub numele de luatul din Sântoader sau lovitul din Sântoader;
• babele vrăjitoare spuneau descântece în locuri „însemnate”, răscruci, case ruinate, numai pe timp de noapte, când luna aruncă lumina-i cu umbre peste umbrele invocate;
• femeile făceau coliva lui Sântoader şi colăcei numiţi „brăduleţi” sau „cuci”, şi, pentru a nu le intra Caii lui Sântoader în casă, ţineau vasele întoarse cu gura în jos până cântau cocoşii, tot ele dădeau familiei să mănânce grâu fiert.

Se făcea şi Bâlciul Sântoaderului. Femeile măritate în perioada câşlegilor aveau voie să-şi ia rămas bun cu gesturi slobode, adică să sărute bărbaţii cunoscuţi întâlniţi pe drum în Sâmbăta Sântoaderului. Ele erau însoţite de soacre şi chiar de soţii lor, gătite în mirese şi cu un ulcior cu vinars din care se cinsteau bărbaţii întâlniţi.[2]

A nu se uita: Sântoaderul ţine pe dracul de păr şi tot el este păzitorul pe bolta cerească.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Th. D. Speranţia, II, f. 132, V.

[2] Ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Româneşti, 1997, pp. 27-28.