Marius Popența: Atunci când am plecat de la Sibiu, am plecat de la Movila lui Mihai, de la acel kilometru 0 al românismului încercând să creăm un circuit al patriotismului autentic

Povestea INVICTUS - ad finem et ultra, până la capăt și dincolo de el, continuă. Invitatul lui Constantin Herțanu este colonelul în rezervă Marius Popența, președintele filialei Sibiu a Asociației Naționale a Veteranilor de Război, de la care aflăm date noi despre cum a decurs comemorarea eroilor din data de 11 noiembrie. Domnia sa, alături de un camarad veteran, colonelul în rezervă Adrian Teodorescu, a preluat ștafeta INVICTUS de la Carei și, într-o acțiune plină de inedit, având la dispoziție o mașină și o bicicletă, a refăcut o parte din traseul de nord al ofensivei Armatei Române din cel de-Al Doilea Război Mondial. Cei doi veterani s-au recules la monumentele și în cimitirele militarilor români căzuți în Ungaria, Slovacia, Cehia sau Austria. Ascultăm imediat o scurtă mărturisire despre acțiunea lor de pionierat.

Publicat de Gabriel Stan, 17 noiembrie 2025, 14:00

Constantin Herțanu (realizator rubrică): Domnule colonel, bine aţi revenit la „Jurnal militar”.

Marius Popența: Bună ziua, bine v-am regăsit și pe dumneavoastră și pe ascultătorii dumneavoastră!

Constantin Herțanu (realizator rubrică): 11 noiembrie, o zi în care întreaga Armată Română și, de ce nu, întreaga societate românească se gândește la veteranii ei.

Marius Popența: Poate cel mai important este că am reușit să intru în legătură cu studenții Academiei Forțelor Terestre și cu elevii Şcolii de Aplicații pentru Comunicații, Informatică și Război Electronic de la Sibiu, cei mai tineri dintre viitorii ofiţeri și subofiţeri ai Armatei Române, și faptul că am reușit să trimit către ei gândurile noastre, să intrăm în comuniune împreună cu ceilalți veterani pe teatrele de operații și să ne înțelegem în aceeași limbă a fost extraordinar.

Constantin Herțanu (realizator rubrică): Nu mai departe decât la sfârșitul săptămânii trecute ați încheiat o acțiune din punctul nostru de vedere deosebit de importantă și deosebit de frumoasă prin ineditul ei. Şi o să vă rog pentru cei care ne ascultă să spuneți dumneavoastră despre ce a fost vorba.

Marius Popența: De 12 ani încoace în România, pe trei direcții, se întâmplă unul dintre cele mai frumoase evenimente, Ştafeta Veteranilor Invictus.

În esență, de vreo trei ani încoace, încerc să conving oameni frumoși, oameni care doresc să facă treabă, să ducem ștafeta asta reunită la Carei mai departe, pentru că Armata României nu s-a oprit la Carei, sacrificiul nostru nu s-a oprit la Carei, Armata Română a continuat ofensiva în campania din vest până prin Ungaria, Slovacia, Cehia și Austria, până la mai bine de 600 km distanță de teritoriul național.

În cele din urmă am reușit cu un coleg de-al meu mai tânăr, colonelul în rezervă Adrian Teodorescu, să ne adunăm la un loc și să plecăm pe acest traseu, eu cu mașina susținându-l, el pe mare parte din traseu cu bicicleta, am făcut mai bine de 600 km cu bicicleta pe traseul de nord al ofensivei Armatei Române, trecând, cum vă spuneam, prin Ungaria, Slovacia, Cehia, până undeva la jumătatea distanței între Praga și Brno, acolo unde s-a oprit Armata Română, la mai bine de o lună după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta este și motivul pentru care proiectul nostru s-a numit Invictus – ad finem et ultra, asta însemnând până la capăt și dincolo de el.

Constantin Herțanu (realizator rubrică): După cum spuneați, o inițiativă mai puțin obișnuită și am vrea să ne dați câteva detalii despre cum s-a întâmplat această deplasare a dumneavoastră, ați avut o mașină, domnul colonel Teodorescu, pe bicicletă, spuneți-ne cum erați îmbrăcați, ce însemne ați dus cu dumneavoastră și cum v-au văzut oamenii pe lângă care ați trecut prin mai multe țări, prin Ungaria, prin Slovacia, prin Cehia?

Marius Popența: Prin Cehia și Austria. Echipamentul Invictus îl cunoașteți deja și cred că îl cunoaște toată țara deja în urma celor 12 ani de ștafetă.

Noi, așa cum spuneam, am preluat ștafeta la Carei și am dus-o mai departe, trecând peste frontieră, pe la Debrecen, Miskolc și mai departe în Slovacia, pe la Zvolen și Banská Bystrica, după care în Cehia, pe la Brno.

Un traseu foarte lung în care în fiecare dimineață ne despărțeam, Adrian se punea pe bicicletă, eu mergeam cu mașina, el pe un traseu drept, eu bănănăind prin stânga și dreapta prin toate locurile și prin toate smârcurile de așa natură, încât să găsesc fiecare cruce, fiecare placă comemorativă, fiecare Cimitir al Eroilor.

A fost și un moment deosebit, pentru că am prins exact sfârșitul de octombrie, începutul de noiembrie în comunitatea catolică și reformată din țările prin care am trecut Ziua Morților, care se comemorează atunci, pe 1 noiembrie, a făcut ca să fie plin de oameni în toate cimitirele, plin de oameni la toate monumentele.

Ce să vă spun? A fost extraordinar să văd că fiecare dintre oamenii aceia, mergând acolo cu copiii, cu nepoții, n-au mers numai la mormintele oamenilor dragi, ci s-au dus și la mormintele militarilor români. Am găsit peste tot, în Ungaria, în Slovacia, în Cehia, plin de lumânări aprinse, plin de flori puse la mormintele lor, ca și cum ar fi fost acasă între cei dragi. În alt loc, undeva în Cehia, am ajuns chiar în ziua de 1 noiembrie, ziua de pomenire a morților, și undeva în jurul prânzului, printre mere coapte și iarbă udă de la o ploaie care tocmai trecuse, se adunaseră oamenii în cimitir, probabil la o slujbă de pomenirea morţilor, la un parastas din ăsta de obște, m-am oprit un pic și lângă ei și am văzut o femeie care a mers cu nepoțica ei la mormântul militarilor români, o groapă mare comună unde erau îngropați câțiva zeci de militari români, i-am pupat mâna la bătrânica aia și i-am mulțumit tare mult că a aprins o lumină la căpătâiul soldaților noștri.

S-a uitat lung la mine, n-a știut de unde să mă ia în primă fază, după care, văzând drapelul tricolor pe echipamentul nostru a zis, „O, rumunski, rumunski”, m-a prins în braţe și m-a pupat ca mama, exact ca mama și mi-a spus că, așa cât am putut eu să înțeleg din limba ei, că și fratele ei a murit undeva prin munții aia, prin pădurile alea, împreună cu soldații români și de asta vine în fiecare an și aprinde o lumânare la mormântul militarilor români din cimitirul ei.

Când am plecat de acolo, întorcându-mă către oameni, am rămas uimit de faptul că toată comunitatea de acolo au plecat de lângă altar și au venit lângă mormântul militarilor români, a rostit părintele o rugăciune și au cântat un cântec religios, un imn de slavă soldaților români, au venit acolo lângă mine, în jurul soldaților români, câțiva zeci de oameni și au cântat un cântec bisericesc pentru ei.

Vă rog să mă credeți că a fost poate cel mai emoționant dintre momentele pe care le-am putut trăi, greu de crezut că te duci undeva la 5-600 km de țară și dintr-un sat cu oameni, se adună oamenii și vin să aprindă o lumânare și să spună o rugăciune pentru soldații români. A fost poate cel mai emoționant moment.

Constantin Herțanu (realizator rubrică): Domnule colonel, vă mulțumim foarte mult pentru toate aceste explicații, pentru toate aceste acțiuni pe care le-ați făcut și le veți face și de aici înainte! Reamintesc ascultătorilor noștri că a fost invitat la „Interviul săptămânii” la „Jurnal militar”, colonelul în rezervă, Marius Popența, președinte filialei Sibiu a Asociației Veteranilor de Război.

Marius Popența: Vă mulțumesc și eu tare mult! Aș vrea să mai punctez un singur lucru. Atunci când am plecat de la Sibiu, am plecat de la Movila lui Mihai, de la acel kilometru 0 al românismului și ne-am întors înapoi la Movila lui Mihai încercând să creăm un circuit al românismului, un circuit al patriotismului autentic.