Mărțișorul, simbol al renașterii naturii!

Publicat de Andra Radu, 1 martie 2022, 10:00 / actualizat: 16 decembrie 2024, 20:17

În fiecare an, românii sărbătoresc pe 1 martie simbolul primăverii, al renașterii naturii și al revenirii la viață, Mărțișorul.

Este simbolizat printr-un un şnur bicolor, care este oferit la 1 martie, de ziua Babei Dochia, străvechi început de an agrar. De altfel, firul Mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.

Din străbuni se ştie că prima zi a primăverii îşi are originea în credinţele şi practicile agrare din vechime.

Astăzi, mărţişorul este confecţionat din două fire colorate în alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit.

În trecut, mărţişorul se dăruia în prima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor, fete şi băieţi deopotrivă.

Șnurul reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. La această fundiţă, se adaugă alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar sau inimă.

Mărţişorul este purtat pe haină, la vedere, sau legat la mână, timp de câteva zile, începând cu 1 martie.

Pe vremea dacilor, şnurul era alcătuit din alte două culori: alb şi negru. În prezent, şnurul mărţişorului este format dintr-un fir alb şi un altul roşu, acesta din urmă simbolizând sângele şi sacrificiul.

Şnurul era făcut de femei şi era purtat fie la piept, fie legat la mâna copiilor. Însă nu doar copiii purtau mărţişorul, ci şi tinerii şi adulţii. Mai mult, era legat şi la coarnele vitelor din gospodărie sau la poarta grajdului, pentru a le proteja.

Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui, iar mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Mai târziu, alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social.

Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumuseţe şi previn arsurile din cauza soarelui.

Astfel, tradiţia Mărţişorului, inseparabilă de cea a Dochiei carpatice, vine să confirme existenţa acestui obicei pe meleagurile româneşti, încă din timpuri străvechi. El nu este, însă, întâlnit, numai în zonele locuite de români, ci şi la aromâni, la bulgari, la macedoneni şi la albanezi, având acelaşi rol simbolic de alungare a iernii şi de întâmpinare a primăverii.