În 25 aprilie 1945, Comitetul Executiv de Eliberare Națională din Italia de Nord a proclamat oficial insurgența. Prin intermediul radioului s-a anunțat preluarea tuturor puterilor de către CLNAI și pedeapsa cu moartea pentru toți liderii fasciști, principalul vizat fiind Benito Mussolini, prins și executat trei zile mai târziu.

Până la 1 mai, în mai puțin de o săptămână, au fost eliberate principalele orașe din jumătatea de nord a Italiei: Bologna, Genova (26 aprilie) şi Veneția (28 aprilie). Eliberare a pus capăt la douăzeci de ani de dictatură fascistă și cinci ani de război.

Înainte ca americanii să intre triumfători în Roma, Milano sau Torino, cu tancurile lor Sherman, au existat zeci de mii de tineri înrolați în Corpul de Voluntari pentru libertate, numiți partizani, care au luptat împotriva ocupației naziste și împotriva altor zeci de mii de tineri, înrolați, de cealaltă parte a baricadei,  în Brigăzile Negre fasciste, comandate de Benito Mussolini.

În 1943, Mussolini a fondat, în nordul Italiei, Republica fascistă de Salò în vreme ce în sud, guvernul Badoglio colabora cu aliații englezi și americani. Între 8 septembrie 1943 și începutul lunii mai, 1945, Italia a fost sfâșiată de ceea ce mulți istorici au considerat un “sângeros război civil”, iar alții o adevărată revoluție morală, etică și politică: mișcarea de rezistență.

“Italia datorează propria libertate eroilor săi partizani, pentru că doar prin luptă poate fi cucerită libertatea”, spunea primul-ministru englez, Winston Churchill.

A fost nevoie de 70 de ani pentru ca rolul fundamental pe care l-au avut partizanii italieni să fie recunoscut oficial, în propria patrie. Adunarea solemnă a Camerelor Unite, organizată pentru a marca Ziua Eliberării (Festa della Liberazione), a avut loc, în acest an, pentru prima oară,  în prezența ultimilor partizani ai Italiei, întâmpinați cu mari onoruri de către președintele țării,  de către președinții celor două camere și de către miniștrii guvernului Renzi.G

“Nu sunteți oaspeți, ci gazde”, le-a spus președinta Camerei Deputaților, Laura Boldrini, iar președintele Italiei, Sergio Mattarella, a declarat, în discursul său, că: “25 aprilie e patrimoniul întregii țări”.

După 70 de ani, în Parlamentul italian,  cei mai importanți reprezentanți ai statului au intonat imnul rezistenței, Bella Ciao, împreună cu cei care au făcut adevărata rezistență.

Minute în șir s-a cântat și s-a aplaudat, iar cei prezenți s-au emoționat, până la lacrimi. Partizanii au rememorat momente importante din lupta armată, fiecare cu amintirile sale, multă vreme, clandestine, și cu morții săi, adesea, blamați.

Nu au lipsit nici polemicile, partidele de dreapta refuzând să participe la adunarea solemnă, unii dintre ei preferând să comemoreze, în mod provocator,  victimele partizanilor, aflate de cealaltă parte a baricadei.  Alții au ținut să observe, ca o cinică ironie a sorții, că partizanii erau așezați în băncile Senatului, pe locurile în care, acum 70 de ani, erau așezați fasciștii și de unde Mussolini a rostit primul său discurs către patrie.

Deşi au trecut 70 de ani de la sfârșitul dictaturii fasciste, în Italia, s-au scris și rescris sute de pagini de istorie, însă 25 aprilie, continuă să dividă, în loc să unească, deși,  în Parlament,  a răsunat pentru prima oară, imnul rezistenței, Bella Ciao.