Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.

(varianta audio a rubricii)

Octombrie

este necăjos şi suflă rece,

Pasul leneş nu se trece,

El pe unde merge pârleşte

Şi copacii verzi nu-i iubeşte.

Golanii să-i vadă, nu-i place,

Cu leneşii el n-are pace.

Face pe leneşi să plângă

Şi la pieptu-i să se strângă.

Tremură de-a lui frică

Şi pielea l-o urzică![1]

   Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat”[2]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[3] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:

Însoară-te până nu-ţi trece vremea.

Iar vremea e bună la tinereţe:

Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.

 

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 

 

 

[1]Tudor,  Pamfile, op. cit., p. 179.

[2] E. Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 290.

[3] Legendele românilor, vol. I, Legendele Cosmosului, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, 1994.