Pâinea, totem sau ofrandă şi nelipsit aliment se face după un ritual străvechi, care şi-a pierdut în timp înţelesurile prime, dar care funcţionează azi ca normă a vieţii. Pâinea nu se face oricum, oricând şi de către oricine.

(varianta audio a rubricii)

„Fetele nici nu erau măritate până nu învăţau să coase, să gătească, să ţeasă, să coacă în cuptor, să spele, să toarcă etc.”[1]

Mamele şi bătrânele casei le învaţă pe cele tinere rostul muncilor în gospodărie, printre care şi făcutul pâinii. Pâinea se poate face în Oltenia şi în Ţara Loviştei din turta de aluat (maia): bucată dospită uscată la soare folosită pentru viitorul aluat. Este un ferment şi o credinţă.

Şi dacă locul e mai sărac, femeile ştiu să facă turtă de mălai, un amestec de făină de grâu şi făină de porumb. În Gorj pe vremuri turta de mălai, numită simplu turtă era coaptă în cuptorul din curte, cu jar pus în faţa uşiţei improvizate la cuptor (o tinichea pentru a iradia căldură), iar în faţa jarului se puneau la fiert oalele din lut cu mâncare (fasole, varză sau cartofi). Iar bătrâna nu uita să facă şi o turtă mică, un pupoi pentru a-l da copilului sau nepotului care poftea la mălaiul copt ce emana un miros de pâine dulceagă. Se amesteca mălaiul din alt an cu făina din grâu nou şi se cocea o turtă bună de mâncat cu orice fiertură proaspătă: ciorbă de fasole verde, sau varză cu roşii sau „prăjitură”, cum se spunea la omleta din ouă. „Să-ţi fac maică o prăjitură, că ţi-o fi dor” – zicea bătrâna, bătând ouăle şi aruncându-le în tigaia de tuci cu trei picioare. Azi turta de mălai e o „prăjitură”, prea puţin ştiută de orăşeni.

Gheorghiţa Măleanu, poeta ţărancă ne-a îmbiat odată cu mălai de Vâlcea, făcut şi cu puţin zahăr, chiar un fel de prăjitură, sănătoasă şi gustoasă. Din grâul nou se face făina albă ce se foloseşte câte puţin, prin amestec cu cea din alt an. Spiritul grâului se ascunde în ultimele spice de grâu şi se transmite prin făina din grâu nou. Şi nici paiele nu sunt uitate, se usucă la soare şi se pun câteva în salteaua de paie tot din alţi ani, şi tot ca un transfer de energie şi ca element erotic, cum stau mărturie şi versurile:

Foaie verde şi-un spânat

Nu ţi-a fost puică păcat,

C-am fost tânăr neumblat

Şi tu rău m-ai fermecat

Cu trei paie de la pat,

Cu trei flori din trei grădini,

Cu apă din trei fântâni.[2]

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni la Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 

[1] I. Şeuleanu, Poezia populară de nuntă, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 186.

[2] Grigore Tocilescu, Materialuri folclorice, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 845.