Sfântul Gheorghe este celebrat de biserica ortodoxă ca personificare a binelui, iar calendarul popular îl consideră început de anotimp frumos. Se crede că Sân-Giorgiu şi Sân-Medru sunt cei ce le-au fost încredinţate de către Dumnezeu cheile vremii. „Când se aude croncănit de broaşte, Sân Giorgiu întinde mâna şi ia cheile din mâna lui Sân-Medru, şi mereu închide iarna cu o cheie, iar cu celelalte deschide primăvara, deschide vremile bune, căci prin glasul broaştei a primit veste şi poruncă de la Dumnezeu”[1].

(varianta audio a rubricii)

Sfântul Gheorghe este şi termenul la care se tocmeau ciobanii. Cele două soroace ale anului sunt la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru.

Ajunul lui Sf. Gheorghe ca hotar de timp este moment al confruntării forţelor malefice ce-şi doresc intruziunea în derularea vieţii pământene. De aceea, gestul ritual de spălare cu apă neîncepută sau cu stropii de rouă a dimineţii este considerat o necesitate, spălarea rituală consemnând astfel trecerea peste „prag”, peste „hotar”, este o purificare pentru restabilirea normalităţii. Şi tot în aceeaşi idee, orăşenii, pe vremuri se cântăreau (ca să nu se prindă farmecele), practică ştiută şi azi.

De Sf. Gheorghe se aprinde focul viu (Seara de ajun). Se freacă două lemne uscate până se aprind şi încep încet să ardă. Focul viu este păzit să nu se stingă, ferindu-se astfel casa de orice rău. Au şi rol augural, menindu-se astfel norocul. Focul este aprins numai de către bărbaţi. Aşa se şi spune: bărbatul e focul, iar femeia e cea care-l întreţine.

Focul, apa şi ramura verde sunt elementele esenţiale ale acestei sărbători populare.

În dimineaţa acestei sărbători e bine: să se ungă ferestrele, pragurile şi uşile cu usturoi şi leuştean; să nu se dea nimic cu împrumut din casă, ca să nu fugă norocul de casă; în dimineaţa de Sân-Georgiu era obiceiul ca să se iasă din casă cu  spatele, nu cu faţa (se preîntâmpină astfel orice „formă” de rău până se trece pragul).

De Sfântul Gheorghe se seamănă busuiocul dragostei. El va aduce noroc şi căsătorie.

De aici şi zicala a trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.

Ramura verde este simbol pentru această sărbătoare. Se pune pe prag (e bună de junghi peste an), la uşă (ca să aibă rod şi spor în casă), pe masă (pentru a avea belşug). Şi pentru a fi sănătoşi, voioşi şi iuţi tot anul oamenii se urzică. Se ştie: Urzica răului e lenea.

 

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 

[1] Simion, Florea, Marian, Sărbătorile la români, vol II, p. 254.