Ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe, mare sărbătoare religioasă şi populară, reuneşte valenţele specifice timpului hotar, când sunt notabile practicile apotropaice, dar şi cele magice, cu greu stabilindu-se echilibrul instaurator al normalităţii vieţii.

 

(varianta audio a rubricii)

Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru sunt cei mai veneraţi sfinţi. Sân-giorgiu reprezintă capul de primăvară, „înverzitorul naturii” şi semănătorul tuturor seminţelor. Sân-Medru este cel ce închide vremea bună şi deschide iarna.

Sângiorzul este hotar de timp, ritologia specifică pentru sărbătorirea sa cuprinzând o perioadă de o săptămână (23 aprilie -1 mai).

În Oltenia, ajunul sărbătorii se numeşte Proor, iar obiceiul „împrooratul de Sf. Gherorghe”.La Piria-Argetoaia (jud. Dolj) s-a păstrat obiceiul ca dis-de-dimineaţă tinerii să meargă la pădure pentru a lua crengi cu frunze verzi de fag sau de răchită, cu care să împodobească porţile gospodăriilor, uşile şi ferestrele caselor, grajdurile animalelor.

Aceste crengi au funcţia de oprire a forţelor malefice, de purificare a spaţiului.

La Ţuglui (jud. Dolj) după ce merg „la proor”, tinerii duc la biserică ramurile verzi pentru a fi sfinţite. În alai se merge apoi la gospodării spre a asista la mulsul vacii.

Femeile sunt cele ce vor atinge ugerul vacii cu proorul spre a alunga duhurile rele. Astfel nu se va lua mana şi vaca va da lapte mult. Gestul va fi însoţit de un recitativ (care nu are formă fixă, se păstrează ideea, fiecare femeie evidenţiindu-se prin modul în care rosteşte şi prin accentele pe care le pune pe anumite cuvinte):

„Plecaţi vrăjitoare, fugiţi spirite rele, să nu furaţi laptele vacii mele. Laptele vacii mele să nu scadă. Ograda să-mi fie ferită de rele. Să avem an bogat de-acum în veac”. Cuvintele au valoare de apărare şi inoculează speranţa că în „timpul înverzit” rosturile vieţii sunt păzite de gândul pizmaş.

Tot în noaptea de Sf. Gheorghe, femeile duceau din pădure furnicari cu ouăle lor, le îngropau sub pragul uşii, astfel invocându-se sporul casei: „Cum e furnicarul ca frunza şi ca iarba, aşa să fie şi sporul casei”.

În Mehedinţi tot femeile puneau un drob de sare într-un furnicar, a doua zi îl aduceau acasă şi-l dădeau la vite pentru a avea spor tot anul „cum e furnicarul”.

Ajunul se petrece cu nesomn, pentru că se crede „că astfel vor fi vioi şi sănătoşi tot anul”.[1] Ajunul e ca viaţa tinereţilor, iar viaţa tinereţilor, ca umbra ce trece: n-apuci s-o vezi şi pe-ndată o pierzi.

 

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 

[1] I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 360.