Editorial. Peisajul de după episoadele electorale din 4 martie în Italia şi Gemania este plin de ameninţări pentru Uniunea Europeană

O veste bună pentru Europa, venită din Germania, urmată de o veste foarte rea, în Italia. Ziua de 4 martie, cu verdictul simultan al SPD german şi al electoratului italian, ar fi putut fi fatală construcţiei europene. Dar Europa n-a ieşit de pe şine pentru atâta lucru. Dacă votul pozitiv al membrilor partidului de centru stânga german privind contractul de coaliţie de guvernământ ridică un obstacol major, este, din păcate, umbrit de triumful forţelor populiste şi eurosceptice în Italia.

Peisajul de după aceste episoade electorale în principalele două ţări, alături de Franţa, ale zonei euro este într-adevăr plin de ameninţări. Spunând da unei noi „mari coaliţii” cu conservatorii Angelei Merkel, social-democraţii germani au evitat desigur haosul şi au privilegiat stabilitatea. Nu vor fi noi alegeri în Germania şi dna Merkel va rămâne cancelar, pentru un al patrulea mandat. Dar ca să facă ce?

Acordul dintre SPD şi CDU-CSU promite „un nou elan pentru Europa”. Ambiţios în titlurile capitolelor, este în realitate mult mai prudent în detalii, ceea ce este confirmat de alegerea oamenilor care vor fi însărcinaţi să-l pună în practică. Ca viitorul ministru de finanţe şi vicecancelar, Olaf Scholz, un social-democrat ale cărui prime declaraţii i-au liniştit pe gardienii moştenirii predecesorului său, Wolfgang Schäuble. Sau ca Horst Seehofer, preşedintele foarte conservatoarei CSU bavareze, care, în calitate de ministru de interne, va avea autoritate asupra politicii  migratorii inspirate mult de propriul partid.

Voluntarismul pro-european apare de acum ca o excepţie

Rămâne dna Merkel. Va dori ea să impulsioneze acest „elan”? Nu îi stă în fire, dar pentru ceea ce va fi probabil ultimul ei mandat, ea poate fi tentată să ia o iniţiativă care să nu fie condiţionată doar de singura grijă a realegerii sale. Dar va putea oare? Putem, din păcate, să ne îndoim, într-o Europă în care voluntarismul pro-european al unui Emmanuel Macron pare de acum o excepţie.

Căci mesajul politic care vine din urnele italiene este de o claritate brutală, chiar dacă traducerea instituţională riscă să arunce Parlamentul şi guvernul într-o lungă confuzie. După numărarea a peste 90% din buletinele de vot, Mişcarea 5 stele obţine, luni dimineaţa, scorul istoric de 31,9%. Liga (fosta Liga Nordului), propulsată de extremistul Matteo Salvini, poate conta pe aproape 19%, devansând mult partidul de centru-dreapta al lui Silvio Berlusconi, Forza Italia, care credea că va putea fi arbitru al acestor alegeri, dar n-a primit decât 13,9% din sufragii. Dacă adăugăm la acest tablou cele 4,3% ale extremei drepte Fraţii din Italia (Fratelli d’Italia), mai mult de jumătate din alegătorii italieni au votat pentru formaţiuni antisistem. Partidul Democrat al fostului premier Matteo Renzi confirmă, cu 18,9% din voturi, tendinţa pan-europeană de păbuşire a partidelor de centru-stânga.

Este un peisaj trist familiar: Franţa n-a scăpat până la urmă în 2017 de o catastrofa aasemănătoare decât graţie scrutinului în două tururi. Statele Unite l-au ales pe Donnald Trump în 2016, la cinci luni după votul britanicilor pentru Brexit. Italia, din 4 martie, nu vrea să iasă din Uniunea Europeană. Dar va face totul ca s-o împiedice să progreseze.