Începe săptămâna lui Ispas. Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! În ziua de Ispas oamenii trebuie să fie veseli, pentru că şi Ispas a fost un om vesel.

A şasea joi după Paşti, când e Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea numită Paştele cailor sau Joia Iepelor. Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă.

Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor, pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia ”La paştele cailor” se foloseşte cu sens de ”niciodată”.

Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paşti. Iată şi socoteala /De unde nu se face procopseala!

De Ispas pe vremuri, în Oltenia, se mergea în Frăsinet. Bolnavii erau pregătiţi din ajunul Ispasului, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în haine noi. Acolo se alegea locul pentru punerea mesei ursitorilor. Se crede că ele, cele trei, s-au supărat pe om, care de supărarea lor s-a-mbolnăvit. Acum, de Ispas, era momentul  împăcării cu ele, cu ursitorile. Se aşeza masa cu o turtă mare de pâine, vase noi, pahare noi, cu vin, rachiu, apă, lumânări şi tămâie. Faţă de ofrandele puse pe masa de ursitori a copilului abia născut, se constată existenţa lumânărilor şi a tămâiei ce amintesc de starea de boală, cumpănă  între viaţă şi moarte. Vrăjitoarea (căci, în lipsa moaşei, vrăjitoarea e necesară pentru a chema ursitorile), îngenunchia lângă bolnav şi spunea un descântec, având o mână pe fruntea bolnavului şi o alta pe prăseaua cuţitului înfipt la rădăcina frăsinelului.

Urma veghea de noapte, timp magic în care floarea frăsinelului avea menirea de a indica viitorul bolnavului, însănătoşirea sau plecarea în Lumea fără Dor.

Ispasul, Înălțarea, este  zi de bucurie, iar ziua de sâmbătă, cunoscută și ca Nedeea de Ispas, încheie săptămâna cu joc și voie bună. Pe vremuri se adunau neamurile și petreceau cu mâncare și băutură pe săturate. Pe vremuri!

Text și lectură de Gabriela Rusu-Păsărin